miercuri, 28 octombrie 2009

Astazi se implinesc 57 de ani de la înălţarea la cer a marelui filosof român Mircea Vulcănescu. "SĂ NU NE RĂZBUNAŢI!"



S-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iaşi şi Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupaţiei germane), iar liceul l-a urmat la Galaţi şi Bucureşti. De foarte tînăr şi-a descoperit dexterităţi de activist social: la 12 ani a devenit cercetaş, iar la 16 s-a înscris în Societatea culturală "Înfrăţirea românească". Din adolescenţă a scris poezii şi eseuri ("Conştiinţa naţională la români", ”Cine e poetul românismului”).

În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost un membru remarcabil al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR). În anul universitar 1923 - 1924 şi-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la şcoala militară de geniu din Bucureşti, unde a obţinut gradul de sublocotenent.

În timpul studenţiei a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoştinţei, Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei, Misticismul şi teoria cunoştinţei. A proiectat Sistemul meu filosofic: existenţialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR. Şi a crescut sub influenţa profesorilor săi Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu.

În 1925, şi-a luat licenţele în Filosofie şi în Drept. În primăvara aceluiaşi an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare, judeţul Dolj. Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.

Începînd cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenţionînd să-şi dea un doctorat în drept şi altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-şi definitiveze studiile.

În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferenţiat în repetate rînduri. Înoctombrie 1928, a început să colaboreze la Cuvântul, unde va scrie pînă la suspendarea ziarului în 1933. În anul universitar 1929 - 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului Dimitrie Gusti. Apoi, a fost profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Şcoala de Asistenţă Socială, pînă în 1935. S-a despărţit de soţia sa, Anina Rădulescu-Pogoneanu.

Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferenţiat cu diverse ocazii şi a participat la emisiunea ”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.

Pe 13 octombrie 1931 a ieşit în public asociaţia culturală ”Criterion”, la simpozioanele căreia Vulcănescu a susţinut comunicări. A colaborat la Viaţa Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia, Cuvîntul studenţesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. În acei ani a călătorit mult pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziţii importante în administraţia naţională: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea şi ulterior regele Mihai I i-au conferit distincţii şi mari ordine naţionale, în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român.

Orator de mare forţă, a conferenţiat cu pasiune şi persuasiune pe subiecte diferite, de la satul românesc la dimensiunea românească a existenţei. După lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1946, cînd a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept ”criminali de război”.

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanţa a menţinut pedeapsa din ’46.

Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. Astfel că a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat un îndemn: "Să nu ne răzbunaţi!".

Casa în care a locuit se găseşte pe strada Popa Soare la nr. 16 A.

Principalele publicatii ale lui Mircea Vulcanescu:

  • Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
  • În ceasul al 11-lea (1932)
  • Cele două Românii (1932)
  • Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933)
  • Războiul pentru întregirea neamului (1938)
  • Înfăţişarea socială a două judeţe (1938)
  • Dimensiunea românească a existenţei (1943)



.............................................................................................................
Mircea Vulcănescu sau viaţa dată pentru aproapele
"Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie", scria Eliade despre Mircea Vulcănescu.
Discipol al lui Nae Ionescu, prieten cu Eliade, Noica şi Cioran, licenţiat în Filosofie şi Drept, doctor în Ştiinţe economice şi politice la Paris în 1927, Mircea Vulcănescu era în plină ascensiune spirituală când a fost condamnat la închisoare. Vina? "Criminal de război", prin participarea la guvernarea lui Antonescu. Avusese funcţii în Ministerul de Finanţe. În contextul judecării "criminalilor de război", în 1946, Mircea Vulcănescu a fost dat afară din funcţia sa la Datoria Publică, arestat şi judecat "pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru crime de război", de "subminare a economiei naţionale a Germaniei naziste, în interese de război". Verdictul: opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii. A fost dus la Aiud, unde era subnutrit aşa de rău încât organismul său intrase într-o stare de slăbiciune generală. Soţia sa, Margareta, a făcut cerere să i se suplimenteze raţia de hrană, dar a fost refuzată. Mircea scria acasă familiei formate din soţie şi trei fete: "La început a fost mai greu. (...) Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat mult de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simţit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber". Ştefan J. Fay scrie în cartea sa, "Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu", apărută la Humanitas: "Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noţiunea de religie, ortodo xism şi românism era o corelaţie indestructibilă". Omul politic Ion Diaconescu, supravieţuitor al Aiudului, mărturisea în cartea "Temniţa, destinul generaţiei noastre": "El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale convieţuirii noastre în temniţă". Despre căldura sufletească a lui Vulcănescu mărturisea Ştefan J. Fay. În temniţă era un om, Frăţescu, care avea veşnic mâinile reci, iar la muncă şi alergăturile prin curte, obligatorii, acesta se întorcea în celulă cu mâinile pline de sânge. Deşi nu ştia să croşeteze, Mircea s-a apucat să deşire nişte ciorapi de lână ca să înveţe în paşi inverşi cum ar trebui să împletească lâna şi, cu nişte andrele improvizate, i-a făcut bolnavului o pereche de mănuşi. Nu s-a ruşinat să fie bun. În subterana de la Jilava, unde a ajuns şi Mircea, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi, fără tinetă (vasul pentru urinat). Printre aceştia, şi Mircea. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el tuberculoză. Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă: "Să nu ne răzbunaţi!", un echivalent al lui "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!". Spun cunoscătorii că Mircea Vulcănescu ar fi avut o operă filosofică impresionantă dacă nu ar fi murit în închisoare, în 1952, când nu avea decât 48 de ani. Şi-a împlinit însă viaţa cu ceva mult mai de preţ: dragostea de aproapele în numele dragostei de Dumnezeu. Un fericit, cum spunea cineva atât de frumos.


..............................................
Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcanescu
Ion Constantinescu-Maracineanu

În rezerva infirmierei din penitenciarul Aiud în care am stat câteva zile, am găsit o companie agreabilă. Generalul Iosif Iacobici, un optimist incurabil, îi mărturisea bunului său prieten şi coleg de suferinţă, generalul Gheorghe Dobre, fost ministru, într-o clipă de euforie:

– Dragul meu, am veşti foarte bune de afară. De Crăciun vom mânca sarmale acasă.

Era starea de euforie cu care se îmbătau adesea cei mai în vârstă din temniţă când se întâmpla să se mai strecoare câte o ştire necontrolată sau vreun zvon încurajator. Generalul îşi făurise, ca mulţi alţii, atâtea vise după alegerea ca preşedinte al S.U.A. a generalului Eisenhower. Două luni mai târziu, de Crăciun, bătrânul general şi-a dat sfârşitul. În schimb Mircea Vulcănescu, bântuit de-o tristeţe deprimantă, îşi aştepta deznodământul. Stând alături de profesorul dr. Petre Topa şi de mine pe o bancă în curtea infirmeriei, ne-a mărturisit:

– Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.

– Dragă Mircea, îi grăi profesorul şi medicul lui curant, cu vocea sa caldă, mângâietoare. Nu trebuie să te laşi pradă deznădejdei. Febra şi starea de

slăbiciune sunt trecătoare. Îţi trebuie hrană suplimentară, este un imperativ pentru noi toţi care te iubim. Chiar dacă ceea ce ni se oferă reprezintă un genocid bine organizat pentru suprimarea noastră, vom găsi o posibilitate de ieşire din acest impas. Noi nu trebuie să le dăm satisfacţia plecării către alte meleaguri. Nu trebuie să disperi, vom căuta să te refacem. Dar cea mai bună hrană este voinţa şi încrederea în tine.

– Mulţumesc, profesore, pentru grija ce mi-o porţi. Ai făcut tot ce-a fost posibil, toate sunt zadarnice acum. Vrei să-mi dai o rază de speranţă, dar nu vrei să vezi că nu mai am nici o şansă. Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite.

– Sunt suferinţele întregului neam, dragă Mircea, replică dr. Topa. Nu este prima oară când trebuie să le suportăm. Tributul cerut depăşeşte puterile noastre omeneşti. În ciuda atâtor vitregii, neamul n-a pierit. Dumnezeu nu ne va părăsi, ai încredere în El.

Impresionat de presentimentul morţii înrădăcinat în sufletul unui om de înaltă cultură, m-am despărţit cu o strângere de inimă de el, alături de profesorul Topa. Avusesem în faţa mea un om sfârşit, conştient că se va stinge. Nu mai avea nici un licăr de speranţă. Pe obrajii lui supţi şi cadaverici am zărit câteva broboane de sudoare datorită febrei care nu ceda. Profesorul îmi mărturisi în rezerva mea adevărul crud că deznodământul urma să se petreacă în două-trei zile.

– Dragul meu, îmi mărturisi el, aici suntem toţi sortiţi pieirii, cu singura deosebire că plecăm pe rând, nu toţi odată. Suntem nişte cobai nefericiţi supuşi la cele mai ticăloase experienţe. Aici se petrec cele mai odioase nelegiuiri. Fără să protestăm direct, spre a nu fi suprimaţi, noi, medicii deţinuţi, încercăm prin mijloacele prea modeste ce ni se pun la dispoziţie, simple paleative, să încetinim acest proces necruţător de exterminare, bine studiat. Cel mai tipic exemplu este Mircea. Ne va părăsi curând. Ca fost ministru nu avea nici o şansă de supravieţuire. Acelaşi destin mă paşte şi pe mine, pe noi toţi. La Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat. La gabaritul lui trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ştii, nu are acoperiş. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece şi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braţele lui şi l-a ţinut

deasupra lui, pe propriul trup. Este de necrezut.

Am aici câteva date semnificative înregistrate la cabinetul medical. Din cei 270 de deţinuţi decedaţi în anii 1947-1952 (socotit cel mai elocvent procent de morţi), numai în anii 1947-1949 au decedat 110 deţinuţi. În 1950 este procentul cel mai mare: 80 decedaţi, iar în restul de doi ani s-au prăpădit 51. Nu cred că există în ţară un alt penitenciar care să atingă asemenea cifre. Cadrele din Aiud au ţinut să fie primele pe ţară în acest maraton nemilos al exterminării. Genocidul de aici este practicat cu cele mai barbare mijloace de tortură. Îmi reamintesc cu strângere de inimă de atâţia oameni de înaltă valoare intelectuală şi politică ucişi prin înfometare, prin lipsa celor mai elementare îngrijiri medicale. Printre ei au figurat o serie de generali care au făcut cinste ţării: Aurel Aldea, fost ministru, Ion Carlaonţ, Constantin Eftimiu, fost ministru, Gheorghe Macici, Gabriel Negrei, Gheorghe Topor, Gheorghe Petrovicescu, fost ministru, Iosif Iacobici, Gheorghe Dobre, Vasile Creţoiu şi mulţi alţii. Au fost ucişi profesori universitari ca Istrate Micescu, Constantin Buşilă, Gheorghe Cuza, Ion Lugojanu, Petre Nemoianu, Traian Brăileanu etc.

Câţi vor mai urma numai Cel de sus ştie. Ar trebui să supravieţuim; să arătăm generaţiilor de mâine ce-a reprezentat pentru neamul românesc această democraţie populară importată de aiurea. N-ar fi trebuit să plătim acest tribut după tributul de sânge de pe front. Ca medici ne confruntăm cu nepăsarea crasă a administraţiei faţă de omul bolnav din cauza hranei, a lipsei de medicamente, din cauza condiţiilor criminale în care suntem obligaţi să stăm. Stăruim să căpătăm medicamentele elementare, insistăm să acordăm îngrijiri şi celor proscrişi, care nu au acces aici. Pentru cei din Zarcă internarea în această infirmerie nu-i posibilă decât cu aprobarea ministrului de Interne, Alexandru Drăghici. Aşa se explică numărul mare de decese în rândul oamenilor de cultură şi al celor care au deţinut funcţii importante în conducerea ţării. Pentru un simplu panariţiu s-a prăpădit bietul Istrate Micescu. Trăim situaţii încredibile de salvare petrecute acolo. Cornel Petrassevici a operat un bolnav în criză de apendicită doar cu-o coadă de lingură ascuţită pe cimentul din celulă şi l-a cusut cu aţă scoasă din saltea în loc de catgut. Dacă aceste modeste medicamente nu-s susţinute şi de-o alimentaţie consistentă şi de calitate, toate eforturile noastre sunt zadarnice. Majoritatea bolnavilor a pierdut moralul, această busolă interioară care ne ajută să ieşim la lumină.

Două zile mai târziu, Mircea Vulcănescu s-a stins fără lumânare, împăcat sufleteşte că nu mai avea dureri. Când mi-a relatat ştirea, dr. Petre Topa, mărturisindu-mi cu lacrimi în ochi pierderea bunului său prieten, mi-a spus:

– Aşa vom pleca toţi din infern…

Şapte ani mai târziu dr. Topa a fost expediat din închisoarea Piteşti la spitalul de la Văcăreşti. Era chiar în luna în care îi expirau cei zece ani de condamnare. A murit în închisoare.




..............................................

A vorbi despre Mircea Vulcănescu este, în acelaşi timp, o datorie şi o impietate. O impietate — datoria se înţelege dela sine — pentrucă pentru a restitui în limitele ei reale o personalitate atât de bogată în limpezimea ei enigmatică, ar trebui o putere de evocare, de reînsufleţire la care nu poate pretinde autorul acestor rânduri. Şi poate nimeni. Ne vom limita deci, timid şi modest, să emitem câteva ipoteze pentru a descifra acest mister — pentrucă există un mister Vulcănescu — ferindu-ne de a-l degrada în mit, cum ne-ar sfătui, uşurându-ne sarcina, imposibilitatea de a-l desluşi, şi moartea lui resemnată, tragică, absurdă, deci cum, după un cuvânt celebru, în el însuşi eternitatea l-a schimbat: era frumos, era bogat, era credincios; aşa cum credinţa l-a salvat când nu i-a rămas decât ea. Vom putea oare găsi tonul potrivit? Nici divagaţie înfocată sau barocă, nici delir furios şi răzbunător.

*

Câteva puncte de reper într’o realitate fascinantă, dar neconcludentă. De fapt, nu l-am cunoscut personal. L-am întrezărit numai de câteva ori. Şi la Paris. într’o seară la «Dupont». M’a isbit ironia blândă cu care potolea paradoxele frenetice ale lui Cioran, în care, probabil, Cioran el însuşi nu credea. Pe urmă, ne-a dus în noapte să vedem nu mai ştiu ce zid. În insula Saint-Louis, care avea o încovoietură simbolică. L-am regăsit la un banchet. Misterul s’a îngroşat turburător. Eram aşezat în faţa lui. Il auzeam vorbind. Vorbea frumos, simplu, fără nicio umflătură şi cu aceeaşi plăcere liniştită despre un roman poliţist sau despre Critica Raţiunii Pure. Plăcere, seninătate sau indiferenţă? Totul părea pus la acelaşi nivel. Care-i sunt criteriile? — mă întrebam. în sfârşit, într’o după amiază, la Versailles.

Aşezaţi pe scările castelului, ne explica — îl aud şi acum — cum faimoasele grădini din faţa noastră se închid şi se deschid ca sistemul Sfântului Toma. E serios sau glumeşte? — îmi ziceam. Nu era nici serios, nici nu glumea. Era aşa. Am simţit doar că în diversitatea lor aparentă, de formă, de întrupare, valorile au o coeziune adâncă, structuri secrete pe care le leagă intim un acelaşi isvor. E poate o cale.

Vulcănescu mi-a apărut — simplă impresie — instalat liniştit într’un sistem de valori pe care-l domina şi în care nu părea să creadă. Nu părea să creadă esenţial în niciuna. Zic părea, pentrucă adevărul poate nu-l cunoştea decât el. L-a cunoscut oare cineva cu adevărat?

Să procedăm totuşi domol şi prudent pentru a nu ne rătăci în inepţii savante şi să revenim la enigma de care vorbeam. Enigmă după legile şi limitele noastre. Totuşi: iată un spirit bogat, limpede, înrădăcinat adânc într’o transcendenţă locală — spaţiul românesc — care poseda o facultate uluitoare de asimilare a culturii occidentale în formele ei cele mai legitime, înzestrat cu toate darurile la care poate năzui un om — daruri fizice, intelectuale, morale — şi cu o facultate egală pentru a le valoriza. Am amintit uşurinţa şi plenitudinea vorbei; articularea precisă a gândirii şi rigoarea expresiei, ţinută în ea însăşi, revelau un talent excepţional şi oarecum singular în domeniul românesc, tocmai prin caracterul lui sobru şi sever.

Întrebarea fără răspuns e următoarea: de ce atâtea daruri au rămas neutilizate? Vulcănescu a scris puţin, întâmplător. Toate explicaţiile date de cei care l-au cunoscut îndeaproape nu par satisfăcătoare. Scria ocazional ca Goethe, mi se pare că ar fi spus-o, probabil în glumă, el însuşi. Apropierea e seducătoare. În aparenţă numai. Goethe a scris nu mai ştiu câte zeci de volume şi Faust, care le încoronează, nu e chiar o operă ocazională. Multiplicitatea darurilor ar fi mai semnificativă şi mai convingătoare. Simplă similitudine care nu lămureşte nimic şi care în orice caz nu răspunde întrebării noastre. Vulcănescu scria, cât scria, despre orice şi de fiecare dată, cu o autoritate de specialist. Totul mereu din întâmplare. Tânăr, a publicat în Enciclopedia română un studiu mai lung şi mai închegat despre participarea României la războiul din 1916 care a speriat pe specialişti, în sensul că le-a revelat ceea ce făcuseră şi ei nu ştiau. Se manifesta deci, dintru început, o uluitoare facultate de a structura realul. Se credea că e un prim pas. Se aştepta urmarea care n’a venit.

Mi se mai spune că n’avea ambiţii literare, dar probabil sociale. Direcţia vămilor? Subsecretar de stat la Finanţe? E o închipuire. Vulcănescu putea fi cu aceeaşi competenţă, ştiu eu, directorul Teatrului Naţional, Ministrul Culturii, profesor de istoria filosofiei. Orice. Şi la universitate, într’o vreme, nu era decât asistent. Lua ce i se da. Din întâmplare, mereu, şi probabil cu o egală indiferenţă. Se putea vorbi cu el, afirmă Cioran, despre orice subiect. Despre nimic, cu ardoare, cu pasiune. Darurile, în plinătatea lor, îşi ajungeau lor înşile? Fără nicio nevoe de descărcare, de obiectivare? Alt mister... Sărea în sprijinul unui prieten atacat pe nedrept, şi cu o vigoare care închidea gura călăului improvizat. Dar atât. Ajuta cu sârguinţă şi eficacitate pe toţi tinerii debutanţi pe care-i socotea înzestraţi. Lui însuşi, nu i se devota însă niciodată.

O primă concluzie se impune: nici voinţă de putere, nici ambiţii, oricare ar fi scuza lor. Şi totuşi dacă această caracterizare este exactă, nici ea nu poate explica sterilitatea unui teren potenţial atât de fecund.

Trebue să căutăm altă cale, vom ajunge poate la concluzia că misterul rezidă în excesul lui de limpiditate. Iată cum: Vulcănescu era omul care n’avea nevoe de aprobarea lumii; el nu era acel şef care, după cuvântul profund al lui Valery, să aibă nevoie de ceilalţi pentru a se confirma pe el însuşi. În el însuşi sta şi forţa şi împăcarea. De unde dispreţul sau uitarea voită a ceea ce se numeşte — foarte impropriu — o vocaţie, de care orice alt cerşetor de glorie — la nivelul lui — ar fi abuzat, din necesitate intimă, capricii sau joc.

Să mergem mai departe. Un adevărat scriitor scrie, cum se zice, pentru a se salva. E singura lui scuză. O cred justificată, deşi Montesquieu, mare scriitor el însuşi, credea altfel. Scriitorii, spunea el într’o «butadă» celebră, sunt o povară nu numai pentru contemporani, ceea ce Montesquieu ar fi putut probabil admite, dar şi pentru posteritate, ceea ce-i părea excesiv. In secolul al XlX-lea, când Dumnezeu murise, opera de artă era, fără îndoială, singura cale a mântuirii. Mai ales pentru adevăraţii scriitori, obsedaţi de caracterul definitiv şi ineluctabil al morţii: Gautier, Flaubert, Baudelaire, etc, deţinătorii artei pure, ca să le dau o etichetă, care valorează cât valorează, era singurul fel de a răspunde la apelul eternităţii şi de a-i răpi o fâşie.

Răspunsul la întrebarea noastră devine uşor şi limpede: căile mântuirii lui Vulcănescu erau altele. Viaţa lui se desfăşura pe două planuri. Planul consimţirilor adânci: viaţa lăuntrică. Planul adeziunilor superficiale: viaţa istorică, de toate zilele, ori care ar fi forma variată şi ierarhia aparentă amanifestărilor ei. Vom reveni. Natural, imediat ne gândim la Kierkegaard şi la salturile lui astfel treptate: estetic, moral, religios. Nu e decât un simplu reper. O apropiere de acest gen c numai un punct de plecare pentru a ne lumina calea. Nu o identitate care să ne potolească nedumeririle sau neliniştea. Kierkegaard era un luptător înfrigurat. El deţinea un adevăr care trebuia făcut cunoscut şi acest efort absolut necesar merita sacrificiul întregei lui vieţi. Vulcănescu veghia la certitudinile lui interioare. După destinul, legea neamului lui, ele nu puteau fi păstrate, şi până la urmă victorioase, decât printr’o rezistenţă încăpăţânată şi specifică. Nu din pasivitate milenară, ci dintr’o vedere clară între posibil şi imposibil Ne aventurăm într’un domeniu care ne depăşeşte. Această îndrăzneală merită să fie încercată pentrucă, încă din viaţa lui, Vulcănescu era învăluit cu o legendă. Prin moartea lui, această legendă ar putea deveni nu numai un destin, cum ar spune Malraux — pentrucă dacă este un destin şi este, el ar trebui definit pentru a ne feri de orice ambiguitate, în natura lui exactă — ci un mit mângâietor, înşelător şi adevăratul Vulcănescu ar risca să rămână pe veci necunoscut. Or, dacă e cineva care suportă adevărul, oricare ar fi resorturile lui ascunse, acest om e Vulcănescu, în sfinţenia lui laică, ceea ce e mult mai rar decât se crede. Şi aici rezidă sensul adânc al vieţii lui de martor calm, lucid, profetic.

Să ne sprijinim pe două exemple, nu numai pentru concizia acestei încercări, dar pentru a nu ne pierde în detalii, care, oricât de preţioase, n’ar face decât s’o confirme. Mircea Eliade, unul dintre oamenii care l-au cunoscut îndeaproape pe Vulcănescu — nu mai sunt mulţi— ne transmite într’un articol publicat în Prodromos (n. 8-9) această mărturie capitală: «pentrucă eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri şi s’ar aşeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni şi ei Români». Sunt vorbele lui Vulcănescu. Această mărturie şi altele de acelaşi gen i-au fost făcute lui Eliade între 1936 şi 1940, adică în preajma cataclismului pe care Vulcănescu îl aştepta, fără spaimă, cu profunda lui seninătate obişnuită. E bine înţeles «o metaforă», spune cam grăbit Eliade, care adaogă totuşi că ea «exprimă pe deantregul gândirea lui Mircea Vulcănescu». Nu e o metaforă, e o obsesie ai temei în fapte, un presentiment tragic dus la ultima lui limită. Trebue înţeles: chiar dacă... Adică ce? Că o fatalitate istorică inevitabilă se anulează până la urmă prin excesul ei de violenţă şi trufie. Pentrucă ea nu poate schimba fundamental destinul şi «existenţa» unui neam, chiar dacă ea îl întunecă trecător. Iată deci una din consecinţele adânci de care vorbeam mai sus, una din sursele optimismului său neclintit. Vulcănescu vedea lucrurile în perspective vaste, indiferent de accelerarea pripită a istoriei şi dincolo de ea. E un element esenţial. Eternul e adevărat, nu actualul schimbător, afirma un scriitor francez cu referinţă precisă la destinul artei. Această stranie afirmaţie pare cu atât mai adevărată, atunci când e aplicată spiritualităţii unui neam, adică — ar fi zis Vulcănescu — vieţii lui lăuntrice, ascunse, în care el avea o încredere «ţărănească».

Cu alte cuvinte, şi aici îl regăsim pe Eliade, sfârşitul unui neam nu poate anunţa decât reînvierea lui transcendentă, precedată de Judecata din urmă.

Începem să vedem mai clar şi să pricepem mai bine, deşi până la urmă, după normele noastre, suntem ameninţaţi să nu pricepem nimic. Vocaţia lui Vulcănescu — cuvântul e impropriu pentrucă este şi îi era exterior, sensul adânc, ineluctabil al vieţii lui spirituale ar fi mai potrivit — avea alte rădăcini; interesele lui pentru viaţă şi cultură erau curiozităţi secundare, pur ornament. De unde indiferenţa despre care am pomenit. Caracterul singular, neverosimil, nu e în natura spiritului, ci în puterea lui de asimilare. Dar de asta Vulcănescu nu era responsabil. Era aşa. Era născut «îmbrăcat», cum spun Francezii, adică natural dotat, bogat. La el curiozităţile se învălmăşeau la suprafaţă şi variaţiile fenomenului cultural se integrau fără efort, cum curge şi îmbogăţeşte pământul apa limpede a unui izvor nesecat.

E o primă treaptă. O alta, mai largă şi orientată în acelaşi sens e o conferinţă ţinută la sala Dalles în Aprilie 1940, adică în ajunul cataclismului presimţit. Nepublicat în România, textul ei a ajuns, nu ştiu cum, în exil şi revista Prodromos (n-rele 6, 8-9) l-a oferit cititorilor ei. Să subliniem, în treacăt, actualitatea profetică a titlului: «Creştinismul şi lumea modernă». Densitatea conţinutului n’a putut să nu surprindă pe cititorii acestei reviste. Nu vom da o analiză amănunţită pentru a nu depăşi cadrul acestei stricte evocări în care dibuim numai o cale aproximativă spre un adevăr greu de prins prin însăşi natura lui. Oricât am scormoni, ceva până la urmă se ascunde înţelegerii noastre.

Analiza lui Vulcănescu este atât de densă şi de riguroasă că nu poate fi nici rezumată nici comentată. Ar trebui copiată integral. Ne vom opri numai la elementele în care descifrăm o automărturie şi pot înlesni străduinţa noastră. Când mă gândesc la Vulcănescu, îmi vine în minte o imagine de seninătate, de limpezime, de echilibru calm, adânc, imperturbabil, imunizat contra tuturor agitaţiilor care ne chinuie pe fiecare dintre noi: ambiţii, griji, necazuri, aspiraţii imposibile. E parcă totuşi în aceste rânduri un freamăt stăpânit, anunţat chiar în titlu, pentrucă e o incompatibilitate radicală între creştinul care era şi lumea modernă în care trăia.

Ce este un creştin, un adevărat creştin, în speţă ortodox, adică cine era Vulcănescu însuşi? Pe scurt, e o fiinţă care are o viziune escatologică a lumii. Viaţa adevărată e «lăuntrică». E o aşteptare a sfârşitului. Totul se ordonează în jurul acestei aşteptări şi în funcţie de ea. Adevărata viaţă nu poate fi decât «religioasă». Ea presupune deci o «implicaţie divină». Această implicaţie îi dă un conţinut tainic, trăit în legătură cu «cineva» de dincolo, care-l depăşeşte şi în legătură cu acest absolut «aşezat deasupra» dar «care se pleacă asupra noastră», omul «se istoveşte».

Vulcănescu îşi însuşeşte porunca «fericitului Augustin», formulată aşa: «Iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei». Şi comentează: «Asta nu înseamnă că omul poate face în adevăr orice, ci numai dacă va căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, tot restul i se va adăoga pe deasupra, va decurge firesc din aceasta». E o lume în subordine care nu există în adevăr decât în măsura în care se conformează acestei ordini ascunse. Stăm mereu deasupra prăpastiei în care putem aluneca, şi lunecăm. Omul e în acelaşi timp lipit şi deslipit de Dumnezeu. Are libertatea de a se salva sau de a se pierde.Toată viaţa lui nu e decât aventura acestei dragoste pentru Dumnezeul care l-a creat. Iar pentrucă Dumnezeu s’a voit iubit de o fiinţă liberă, deplin responsabilă, i-a dat omului putinţa de a se pierde.

Mai precis, lumea de aici, lumea din «veac» e o lume de aparenţe în care omul nu stă decât cu un picior. Dar stă cu un picior. Lumea adevărată este cea de dincolo. Influenţa lui Platon apare determinantă. Prevesteşte. Arată o cale. După ea intervine mesagiul lui Isus, «răvaş de bucurie» care limpezeşte, răstoarnă şi umple totul. Răstignirea lui nu e numai apărarea contra tuturor ispitelor diavolului dar şi răscumpărarea lor. Mai mult: figura transcendentă a lui Isus «pătrunde» în lume, «în istorie», o transfigurează şi «ridică» lumea de aici la înălţimea lumii de dincolo. E o echivalenţă calitativă posibilă, nu un bun definitiv pentrucă aceasta depinde de fiecare dintre noi. Libertatea rămâne atributul esenţial al omului: numai el ştie ce va face cu ea.

Mă întreb dacă o transcendenţă incarnată a transfigurat istoria sau dacă nu cumva istoricizându-se nu şi-a luat riscul pieirii? E o problemă pe care n’o vom discuta aici. Vrem numai să degajăm elementele care ar putea ajuta să prindem secretul unei existenţe, atât de enigmatice dacă o judecăm după normele noastre, să le zic logice şi raţionale.

O mică paranteză înainte de a păşi mai departe. Arta nu e şi ea o ispită demiurgică, cu un caracter specific, gratuit? în sensul că nu oprimă pe nimeni. Cum ar trebui să fie altfel când n’are alt scop decât pe ea însăşi? Dar şi ea afirmă o prezenţă pentru a suplini o absenţă. Caracterul frumuseţii nu e de a fi nepieritoare? Desigur. Dar în limitele lumii acesteia, — inautentice. De unde, în acelaşi timp, deplina înţelegere şi distanţa lui Vulcănescu faţă de artă. Cea mai nobilă dintre peripeţii, dar o peripeţie. Ferecat în vocaţia lui de scriitor şi asuprit de ea, Eliade vorbeşte de o «vastă operă rămasă în manuscris» a lui Vulcănescu. Să fi fost ea aşa de vastă? Şi să fim oare neconsolaţi de pierderea ei? Nu cred. Nu pentru frumuseţea tristă a paradoxului, ci pentru semnificaţia şi împlinirea unui destin luminos, unic, exemplar, dând acestor ultime două cuvinte, pocite de un uzaj impropriu, forţa şi frăgezimea lor iniţială.

Să revenim la istoricizarea de care vorbeam şi la riscurile ei. Nu e oare ce s’a întâmplat? Răsturnarea s’a produs: Dumnezeu a murit şi omul s’a îndumnezeit pe el însuşi. Vulcănescu analizează acest al doilea termen al alternativei cu o luciditate aspră şi obiectivă. Deci cu seninătate şi încredere. Ruptura s’a produs pentru el dela Renaştere încoace. Ea constă într’o devitalizare a credinţei care a dus fatal la secătuirea vieţii lăuntrice. Dela Renaştere, pentrucă în veacul din mijloc, «tăria virtuţii» se îmbina cu «asprimea gândului» şi cu o tot «aşa de mare înfierare a simţirii». La Francois Villon de pildă — ciudat şi excelent exemplu — «sentimentul precarităţii vieţii pământeşti» era aşa de prezent că «gemetele», furia sau revolta «tâlharului» nu erau, de fapt, decât «rugăciuni» camuflate.

Această «tărie» şi furie erau semnele prevestitoare ale unei lunecări ireversibile. «Tentaţia demiurgică» s’a umflat necontenit în ultimele trei veacuri. Orbit de propriile lui succese: tehnice, ştiinţifice, de producţie, de bunuri, de averi, etc, omul nu vedea că se golea lăuntric cu cât creia în afară şi că tot ce înfăptuia se va întoarce, până la urmă, împotriva lui.

O ceată de neisprăviţi, pentrucă boala e contagioasă, vor să ne facă fericiţi.«Cu deasila», scrie Vulcănescu, repetând exact şi probabil fără să le cunoască, cuvintele lui Baudelaire din 1861. Aceleaşi situaţii chiamă aceleaşi cuvinte. Otrava e veche şi timpul nu i-a slăbit, i-a întărit virulenţa. Trăim o lungă perioadă de impulsiuni pătimaşe. înfumurat de succesele lui aparente, omul nu-şi dă seama că pretinsa lui transfigurare este artificială şi fără niciun reazăm dincolo de el. Această încercare de mărturie pe căi greşite nu e lipsită, pentru Vulcănescu, de un fel de măreţie tragică. Tragică pentrucă e sortită eşecului şi «e păcat de atâta suferinţă zadarnică». Şi mai tragică, dacă reuşeşte, pentrucă «preţul ei e trădarea chipului adevăratal omului». E degradarea lui la nivelul animalic. Conştiinţa, cugetul i se suprimă, şi dispare şi libertatea lui de a greşi, de a păcătui. Acest nou «apocalips» nu e oare imaginea exactă a «raiului trist» realizat de împărăţia comunistă? Vulcănescu preconizează o «lepădare» de această lume şi prevede o lungă perioadă de suferinţă, de nelinişte, de luptă aprigă până ne vom «odihni» din nou «în Dumnezeu». Şi încheie că « nimic nu e mai primejdios decât să intri, în această criză, «naiv şi fără să ştii ce te aşteaptă».

Vulcănescu era un om prevenit. A putut stăpâni viaţa şi învinge moartea. A murit liniştit, credincios lui însuşi, fără ură contra cruzi¬mii celor care l-au ucis şi care, poate, astăzi, prea târziu, regretă pentrucă Vulcănescu era podoaba tuturor şi purta în el conştiinţa unui adevăr ascuns. Şi aici stă poate tot misterul lui. Să terminăm cu o ultimă prezumţie. După cum coordonatele carteziene, în rigoarea lor geometrică şi Descartes el însuşi, care-şi matematizează şi coşmarurile, exprimă esenţa subtilă a unui popor pătimaş, care nu trăieşte decât din impulsii şi furii dezordonate, concretizate spasmodic şi bine înţeles fără succesul dorit în tot felul de derivaţii revoluţionare şi de erori ideologice — adică tocmai ce este exact opus lui Descartes — tot aşa poate Mircea Vulcănescu, prin contrast pozitiv, nu poate fi închipuit decât în priveliştea aridă — istoric vorbind: «n’a fost să fie» — a spaţiului românesc, făcut din suferinţă şi răbdare mută. Românul îşi trăieşte izgonirea lui din lume, din istorie, fie printr’un scepticism dezabuzat sau flecar, când nu spumegă superficial şi întărâtat. Toate aceste aspecte negative, prin tot ce am spus şi ştim despre el, Vulcănescu le-a răsturnat revelându-le adevăratul lor sens secret. Iată dece e necesar să revenim mereu la el. Nu numai ca model exemplar, ci ca sprijin. Amintirea lui ar trebui mereu invocată, îmbogăţită. Ea ne uşurează momentele de «restrişte», «atâta amar», e singura capabilă să ne mângâie de anumite nostalgii ireparabile.

Acolo, la noi, Vulcănescu a fost posibil. Acesta e miracolul.

Lucian BÃDESCU

Revista "ETHOS", Anul I, Nr. 1, 1973, Paris


http://www.miscarea.net/1-lucian-badescu-despre-mircea-vulcanescu.htm

----------------------------------------



VEZI SI:

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/10/28/taina-mucenicului-mircea-vulcanescu-crampeie-din-viata-unui-martir-i/


http://www.romlit.ro/deinutul_k_9320_mircea_vulcnescu


Niciun comentariu:

Steag de luptă

Steag de luptă