miercuri, 13 mai 2009

O DECLARATIE politica, valabila si azi, cu care sunt de acord, pe alocuri: NEVOIA UNEI DOCTRINE NATIONALE (exclus "neoconii"-"neocommies")


Nicicând în istoria sa, România nu s-a aflat într-o mai mare criză a personalităţilor politice de anvergură intelectuală şi erudiţie academică, în măsură să le permită asumarea, în cunoştinţă de cauză, a destinelor naţiunii.
Diplomaţia a fost punctul forte al românilor încă de la întemeierea primelor formaţiuni statale, excelând apoi în perioadele care au urmat micii şi marii Uniri.
Cine au fost, în acele vremuri, între miniştrii de externe şi ambasadorii Ţărilor Române? Vasile Alecsandri, Nicolae Creţulescu, Dimitrie Brătianu, Dimitrie Bolintineanu şi alţii de aceeaşi ţinută şi mărime.
Cine s-a aflat printre miniştrii de externe ai României începând din 1862? Alexandru Cantacuzino, Ion Ghica, Ştefan Golescu, Nicolae Golescu, Mihail Kogălniceanu, I.C.Brătianu, Titu Maiorescu, Alexandru Vaida-Voievod, I.G.Duca, Nicolae Titulescu (Take Ionescu, Grigore Cafencu, Mihail Manoilescu, Mihai Antonescu - 
nota mea) şi alte personalităţi pe care istoria le-a aşezat definitiv în paginile de aur ale diplomaţiei româneşti.
Astăzi, într-un moment hotărâtor al istoriei naţionale, România - proaspăt membru al familiei europene - nu are, de mai bine de o lună, ministru de externe şi constatăm, de asemenea, că în ultimii doi ani diplomaţia noastră este o navă avariată în derivă.
Relaţiile post-aderare cu Uniunea Europeană ne-au surprins total nepregătiţi. În acest an, vom cotiza la bugetul Uniunii cu 1,8 miliarde de euro, dar Guvernul se dovedeşte incapabil de a operaţionaliza proiectele şi structurile care să permită atragerea de fonduri comunitare. Cu alte cuvinte, în primul an de aderare doar vom plăti, fără a primi nimic în schimb.
Legăturile bilaterale cu statele membre ale Uniunii Europene sunt, la rândul lor, la limita subzistenţei.
Politica externă pe spaţiul estic a înregistrat eşec după eşec: raporturile cu Rusia sunt în stadiul cel mai critic; iniţiativa românească a cooperării în Regiunea Marea Neagră a fost compromisă; relaţiile cu Ucraina se degradează periculos, iar cele cu Republica Moldova, urmare a unei orientări aventuriste, ca să nu o numim provocatoare, ne-a adus ostilitatea crescândă, prin gesturi şi reacţii, a oficialilor de la Chişinău.
În întreg arealul geografic din jurul României, în care se află răspândiţi nu mai puţin de 8 milioane de congeneri, identitatea etnică românească este supusă nesfârşitelor agresiuni.
Ce au făcut şi ce fac în tot acest timp acele instituţii fundamentale ale statului român, obligate prin Constituţie să sprijine întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi să acţioneze pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase?
Pe malurile Dâmboviţei, Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul ne planifică nu viitorul, ci, din păcate, gestionarea "post factum" a crizelor în care au degenerat scandalurile politice, devenite singura strategie reală a guvernării celei mai nepotrivite şi distructive coaliţii de putere pe care le-a avut vreodată România.
Cele ce se întâmplă astăzi în mediul politic intern au fost receptate de puterile adversare ale României ca simptome evidente ale incapacităţii de a guverna, devenită cronică şi, deci, ireversibilă. O metastază politică de care se poate profita, aşa după cum şi fiarele sălbatice ale deşertului stau la pândă să le cadă victimele.
Într-un asemenea context al nenorocirilor naţionale, hoţi şi bandiţi autohtoni, înhăitaţi sau nu cu mafioţi internaţionali, au prădat şi pradă ţara din interior, în vreme ce vecini dintotdeauna hrăpăreţi plănuiesc cum să ne schimbe semnele de hotar.
Am adresat, în săptămânile din urmă, o interpelare parlamentară în chestiunea "
Comunităţii Moldovenilor din România". Am tratat problema cu seriozitatea cuvenită, cu întreaga noastră responsabilitate politică şi cu o grijă deosebită faţă de sensibilitatea şi necunoscutele unei astfel de provocări, pentru a nu accepta, ulterior, orice fel de răspuns. Şi în nici un caz pe acela strecurat printre rândurile unui articol de serviciu găzduit de un ziar care încerca aruncarea în derizoriu a problemei, acreditând ideea ca o mână de trişori au încropit un ONG ca să-şi umfle doldora buzunarele cu subvenţii din partea Uniunii Europene. Sigur că da, o asemenea viziune, care poate trăda şi apucăturile celor care au lansat-o în spaţiul public, este convenabilă tuturor părţilor interpelate fiindcă, pe seama "poveştii", pot să-şi estompeze incompetenţa, neputinţa şi lipsa de previziune care, iată, i-a pus în faţa unei noi surprize aproape strategice. Avem acum dovada că lucrurile nu pot fi luate atât de uşor, iar gravitatea teoriei etnicismului moldovenesc s-a şi confirmat, după exact două săptămâni.
Înfiinţarea "
Comunităţii Moldovenilor din România" şi tiradele acuzatoare ale lui Vladimir Voronin cu privire la oprimarea acestei etnii de către România, rezultă a face parte din planul mult mai amplu prin care se urmăreşte afirmarea unui nou grup identitar şi crearea spaţiului în care acesta să se manifeste între Siret şi Ucraina. În acest cordon identitar artificial ar urma să fie incluse: Ucraina Apuseană (Galiţia), Transcarpatia, Nordul Bucovinei şi Basarabia, vizându-se de fapt crearea formaţiunii statale care să cuprindă Republica Moldova şi estul României.
Istoricii care şi-au câştigat existenţa ştiinţifică, şi nu numai, prin editarea dicţionarelor moldo-române, patronaţi de spiritul imperial al vechilor sau mai noilor ţări, au lansat o nouă diversiune: "Grupul Etnic al Rusinilor", chipurile urmaşi ai vechilor ruşi din Rusia Kieviană sau "Mica Rusie" care ar fi fost, chipurile, supuşi românizării şi ucrainizării.
O asemenea teză, dacă este desprinsă din noua strategie de securitate a Rusiei, ar putea fi şi o expresie a intenţiilor de a se bara extinderea estică a N.A.T.O.
Guvernul de la Chişinău acuză România că face jocuri duplicitare şi periculoase cu cetăţenii moldoveni. Ca la un semn, la ultimul termen de judecată a Tribunalului Iaşi, Comunitatea Moldovenilor din România a şi anunţat o modificare esenţială de statut, potrivit căreia numita asociaţie devine "apărător al cetăţenilor români care provin din Republica Moldova". Până şi orbii văd, domnilor directori ai serviciilor naţionale de informaţii ale României, cât de operativă şi strânsă este coordonarea C.M.R.-ului cu declaraţiile politice de la Chişinău!
Schimbarea de doctrină a Rusiei, concomitent cu anunţarea unei sporiri substanţiale ale cheltuielilor sale militare, ar implica reconsiderarea şi adaptarea a ceea ce România nu are, în fapt, în acest moment: propria capacitate doctrinară de securitate în măsură să genereze o politică externă pragmatică, activă şi multirelaţionată în orizontul evoluţiilor previzibile ale noilor centre de putere aflate, deocamdată, în continuă dezvoltare şi consolidare în vederea unor substanţiale afirmări viitoare.
Credem, fără putinţă de tăgadă, că putem declara falimentul total al politicii externe a României. Cine şi de ce l-a provocat? Dacă vedem cui foloseşte, înţelegem pe cine au servit diplomaţii noştri de mucava care sunt, deja, abonaţi la judecata istoriei.
Fără o strategie de securitate viabilă şi fără o politică externă fundamentată pe realităţile mediului politic şi de securitate internaţional, România riscă repetarea, în forme noi, a unor evenimente tragice ale istoriei sale.
Ce fel de strategie naţională de securitate, politică externă şi apărare are România? Cum răspunde ea provocărilor tot mai insidioase şi periculoase care ne pândesc şi au început să ne ameninţe dinspre Răsărit?
Câte palme trebuie să mai primim pentru faptul că o putere nevolnică aruncă pe apele sâmbetei fonduri imense pe tot felul de proiecte externe, dovedite a fi, în prima şi ultima instanţă, acţiuni veroase de promovare a pseudo-operei şi imaginii unor persoane, descendente de foşti cominternişti stalinişti, răsplătite pentru serviciile lor electorale şi osanalele înălţate guvernanţilor?
De ce marile minţi luminate ale naţiunii sunt condamnate la o existenţă anonimă şi chiar mizeră material, în loc să fie învestite cu mandate de reprezentare şi afirmare a României pe plan internaţional?
Dacă autorităţile statului au eşuat lamentabil în elaborarea strategiilor naţionale, de ce nu fac apel la forurile ştiinţifice în măsură să înţeleagă şi să valorifice învăţămintele istoriei şi să cuantifice aspiraţiile naţiunii în doctrine, politici şi strategii care să se constituie în resurse durabile ale securităţii, diplomaţiei şi apărării naţionale?
(Monitorul Oficial al Romaniei, partea a II-a, nr. 30 din 23.03.2007 - Declaraţie politică: "Fără o politică şi strategie de securitate naţională viabilă şi în absenţa unei diplomaţii responsabile şi active, România riscă repetarea, în forme adaptate noului context geopolitic, a unor evenimente tragice ale istoriei")

Niciun comentariu:

Steag de luptă

Steag de luptă