sâmbătă, 7 februarie 2009

Drama divină a lui Hyperion - Î.P.S. Bartolomeu Anania


E greu de presupus că la aniversarea unui secol de la publicarea Luceafărului lui Eminescu s-ar mai putea scrie despre acest poem ş i altceva decât articole festive. Toată critica literară românească , de la condeiele cele mai autorizate până la cuteză torii dizertaţiei de circumstanţă , l-a analizat din toate unghiurile ş i planurile, unanimă în a recunoaş te că el reprezintă nu numai culmea creaţiei eminesciene, ci ş i un pisc de nimeni încă atins în relieful poeziei noastre naţionale. Că Luceafărul exprimă , în esenţă , condiţia singulară a geniului în relaţie cu oamenii obişnuiţi, condiţie în interiorul că reia nici el nu poate fi fericit ş i nici nu poate ferici pe cineva, e astă zi un loc comun. Limpeziri îndestulă toare s-au fă cut ş i asupra dublei surse de inspiraţie a poemului: pe de-o parte basmul românesc Fata din grădina de aur, cules ş i publicat de Künisch, pe de alta, legenda lui Hyperion, din mitologia greacă . Primei surse i se datorează drama epic ă , de interes secundar pentru analiza de profunzime; cea de a doua e menită să revele concepţia filosofică a poetului, sublimată în încrengă tura lirică a marii poezii.
Un poem de talia Luceafă rului însă are şi însuş irea de a ră mâne pentru totdeauna o operă deschisă . Cu fiecare nouă lectură e posibilă abordarea ei dintr-o altă perspectivă ş i descifrarea unor sensuri ascunse. Din acest punct de vedere, e de reţinut atenţia cu care o seamă de critici au stă ruit asupra naturii duale a eroului principal, în speţă a Luceafă rului, ş i a relaţiei dintre el ş i Divinitate. Problema pare la început simplă , deoarece, potrivit mitologiei antice, Hyperion se nă scuse din Ouranos ş i din Gheea ş i, ca atare, el aparţinea deopotrivă celor două lumi, cerul ş i pă mântul, bucurându-se de facultatea implică rii în oricare dintre ele, după voie ş i împrejură ri. Luceafărul lui Eminescu însă se declar ă ca fiind nă scut din cer ş i din mare. Pă mântului îi aparţine nu el, ci fata de împă rat. În altă împrejurare îş i revendică soarele drept tată ş i noaptea drept mamă . Modalitatea lui de a deveni accesibil fetei este transfigurarea prin mijlocirea fie a apei, fie a întunericului, de unde ş i dubla lui înfăţ iş are în visul acesteia, de înger sau demon, ceea ce a fă cut posibilă descifrarea simbolului androgin. Teluricul aş adar, nu este un element al naturii lui, ci doar un mediu de oglindire ş i o cale de acces că tre lumea fenomenală . Pe de altă parte, mitologicul Hyperion era unul din cei doisprezece titani, primele creaturi cu care se începe vasta teogonie elenă . În poemul eminescian, Luceafărul e o fiinţă cu desă vârş ire singulară, unica lui relaţie metafizică fiind aceea cu Domnul, spre care se îndreaptă cu aripi uriaş e, mistuind spaţiile, ş i asupra că ruia poetul, magistru al imaginii, nu ne oferă niciun fel de reprezentare. Poate că tocmai imposibilitatea de a determina dubla natură a Luceafă rului prin simpla lui raportare la mitul grecesc i-a fă cut pe unii cercetă tori să nu se mulţumească cu o simplă suprapunere de motive; în demersul critic a fost introdusă o nouă relaţie, aceea dintre Hyperion ş i Logos. Ar fi de amintit G. Că linescu (timid ş i marginal), D. Mură raşu (didactic, dar foarte direct ş i explicit), Zoe Dumitrescu-Buşulenga (explorând zonele subtile), Mihai Bulacu (norocos pe document). Acestuia din urmă îi datoră m, se pare, descoperirea unei pagini inedite de manuscris eminescian (în Biblioteca Academiei) pe care se află însemnarea: Legenda Luceafă rului, dedesubtul căreia începe transcrierea autografă a prologului din Evanghelia după Ioan. Ar fi de vă zut, mai la adânc, dacă această vecină tate este o simplă coincidenţă (din mâna unui poet care-ş i notează , pe aceeaş i pagină, gândurile cele mai disparate, după cum îi vin în minte) sau dacă legă tura dintre cele două însemnă ri e deliberată , organică ş i unitară .
Că autorul Luceafă rului cunoş tea bine Biblia ş i că citise numeroase că rţi biserice ş ti, e fapt sigur. Că intelectul să u era atras cu precă dere de textele profunde, nu e nici o îndoială . Tot atât de învederată este ş i aspiraţia spiritului său că tre zonele absolutului, prezentă în întreaga sa operă . Ca atare nu pentru un simplu divertisment va fi transcris el prologul Evangheliei a patra ş i nu puţin va fi meditat asupra deschiderii: „La început a fost cuvântul”. Eminescu nu putea să ignore că acest Cuvânt de la început, în mă rturisirea creş tină nu era altceva decât Fiul, a doua persoană a Sfintei Treimi, de o fiinţă cu Tată l „prin Carele toate s-au fă cut”. Aş adar , Cuvântul e de aceeaş i esenţă cu Tată l ş i participă la creaţie ca factor activ. Prologul ioanic însă mai are un pol: „Ş i Cuvântul trup s-a fă cut”. Prin urmare , la început e vorba de Logosul primordial, nă scut din Tată l mai înainte de timp, apoi de Logosul întrupat, nă scut din Fecioară prin Duhul Sfânt. Iisus Hristos are două naturi, dumnezeiască ş i omenească : prin cea dintâi participă la creaţie, prin cea de a doua el devine accesibil oamenilor ş i participă la dramele acestora prin afectele lor: bucurie, întristare, milă , mânie, şovă ire, suferinţă , moarte. Logosul întrupat se dăruie lumii fenomenale: de dragul ei devine lumina tuturor.
În universul poemului eminescian, o întrebare crucială : îi aparţine Hyperion naturii create, sau participă la natura divină necreată? Câteva variante ale Luceafărului, pă strate în manuscris, folosesc de câteva ori sintagma „Lumină din Lumină ”, evident preluată din Simbolul Credinţei ş i cu trimitere directă la Logosul primordial. Dacă poetul nu a folosit-o ş i în textul definitiv, aceasta se lă mureş te prin tendinţa orică rei mari poezii de a evita explicitul ş i de a opta pentru implicit, în favoarea ambiguităţ ii artistice, ceea ce asigură deschiderea perpetuă a unei capodopere. În textul publicat însă e tot atât de limpede că Hyperion are aceeaş i natură cu a Tată lui. Domnul se referă la „Cuvântul meu dintâi”, la cel ce răsare „din genuni” „cu-o-ntreagă lume” (nu odată cu lumea, ci cu lumea după el). În zborul său înalt, Luceaf ărul vede „ca-n ziua cea dintâi, cum izvorau lumine”, ca o amintire a pă rtăş iei lui la creaţie. Dorinţa lui de a deveni muritor înseamnă trecerea lui sub „o altă lege”, o lege că reia, evident, nu-I aparţine acum. Fetei de împă rat îi declară limpede că el e „nemuritor”, pe Domnul îl roagă să-i reia „al nemuririi nimb”. Mai mult, în refuzul să u de a-i acorda statutul unui muritor, Tată l foloseş te pluralul, ca ş i cum ei doi ar forma o comunitate : „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Ş i nu cunoaş tem moarte”.
Mai există o pricină pentru care în Hyperion nu putem vedea o simplă creatură. Printre alte însuş iri, creatura raţională este înzestrată ş i cu libertate, dar cu o libertate proprie naturii ei, adică cu facultatea de a opta, e- senţial, între două alternative, între cer ş i pă mânt, bine ş i ră u, lumină ş i întuneric, frumos ş i urât, viaţă ş i moarte. Puterea de opţiune însă implică virtualitatea împotrivirii. În principiu, orice fă ptură raţională îş i poate asuma starea de revoltă împotriva propriei condiţii. Pentru ea Creatorul nu este doar Dumnezeu ş i Pă rinte, e ş i Stă pân. Conş tiinţa limitelor poartă în sine s ă mânţa posibilităţ ii de a se ră zvră ti. Au fă cut-o îngerii în cer, a fă cut-o primul om pe pă mânt. Revolta le e atribuită ş i titanilor mitologici. Dintre care Hyperion era unul. Or, în ciuda numelui să u, Luceafărul lui Eminescu nu este un Lucifer. El nu este niciun Adam. Ars de dorinţa de a-ş i asuma „o altă lege”, el nu se revoltă , ci se roagă : nu neagă, ci afirmă : nu revendică , ci solicită . Relaţia dintre el ş i Domnul nu este aceea dintre rob ş i stă pân, ci dintre fiu tulburat ş i tată înţelept. El i se adresează Acestuia prin numai două apelative: „Pă rinte” ş i „ Doamne”, cerându-i să -l „dezlege” „de greul negrei veşnicii”, să -i acorde libertatea de a se naş te „din pă cat”, condiţie pe care evident, nu o avusese niciodată .
În acest moment intervine adevărata drama a Luceafărului. Arză toarea lui solicitare se izbeş te de un ră spuns implacabil: îţi dau orice, „dar moartea nu se poate”. Ah, nu pentru că Părintele n-ar vrea sau că nu i-ar înţelege tulburarea, ci, simplu, pentru că „nu se poate”. Dacă se prezumă o neputinţă a lui Dumnezeu, una singură , aceasta e imposibilitatea lui de a deveni creatură , de a se limita pe Sine, de a renunţa la propria Lui esenţă , de a-ş i anula Fiinţa. Imposibilitatea e nu numai a Pă rintelui, ci şi a lui Hyperion, ca unul ce participă la natura Acestuia. Nici de data aceasta el nu se revoltă , ci doar înţelege. El cel menit să lumineze, a fost luminat. Scena idilică de pe pă mânt, spre care Tată l îi îndreaptă atenţia în final, e acum lipsită de importanţă . Drama s-a consumat.
Se va fi gândit oare Eminescu la rugă ciunea din Ghetsimani? Iisus-omul ş ovă ie în faţa crucii ş i-i cere Tată lui, „dacă este cu putinţă”, să nu fie răstignit. Tată l însă tace. Iisus ş tie că „nu este cu putinţă ”, că cele două voinţe trebuie să ră mână coincidente. Aceeaş i tă cere L-ar fi întâmpinat ş i dacă , de pildă , după înviere, i-ar fi cerut Tată lui ca, de dragul oamenilor, să nu se înalţe la cer, ci să ră mână cu ei ş i printre ei în trup vă zut, să -i fie iubirea la îndemâna tuturor. „Nu se poate”. Locul Său e de-a dreapta Tată lui, lumina Lui trebuie să vină din cer, unde urmează să -ş i redobândească slava de care s-a lipsit o vreme.
Luceafărul eminescian, ca astru al nopţii, pare a fi ş i creatură , dar mai degrabă un ipostas al increatului, cu menirea de a lumina. Drama lui este aceea că nu-ş i poate pă ră si condiţia ipostatică . Este numai o dramă interioară , nu ş i o prăbuş ire tragică ; din braţele ş i de sub alintă rile flă că ului, fata îl ză reş te iarăş i, revenit pe cer, ş i-l cheamă din nou. Logosul poate fi trădat, dar nu uitat: puterea lui de atracţie rezidă în natura lui divină , sursă de suferinţă , dar ş i de supremă înţelegere. Desigur, după cum nu există o corespondenţă riguroasă între motivul Luceafărului ş i mitul antic al lui Hyperion, ea nu se dezvă luie nici în relaţie cu prologul Evangheliei după Ioan. Nu poate fi ignorată , printre altele, prezenţa filosofiei kantiene sau înrâurirea cosmogoniilor orientale. Dar că în cei zece ani de meditaţie ş i elaborare, poetul s-a folosit de categoria Logosului - primordial ş i întrupat - pentru o configurare iniţiatică a eroului său pare a nu fi nicio îndoială . Aceasta însă nu înseamnă că în Luceafă rul - sau în oricare altă operă - trebuie că utat ă o „teologie” a lui Eminescu. Gândurile de mai sus nu sunt altceva decât un adaus la o ipoteză exegetică asupra capodoperei eminesciene. Dacă se vor dovedi ş i viabile, ele pot fi un pios omagiu la un centenar de excepţie.

(Telegraful Român, 17-20/1983)

IPS Bartolomeu Valeriu ANANIA

articol apărut în Veghea

Niciun comentariu:

Steag de luptă

Steag de luptă