sâmbătă, 10 ianuarie 2009

Omul deplin al culturii române: Eminescu (VEGHEA)


Aceasta este una dintre cele mai simple si totodata reale "definitii" oferite de critica literara lui Eminescu. Dupa o perioada de indoieli, nedumeriri, temeri generale de multi factori, in special exteriori literaturii (si ne referim la primii 50 de ani de dupa moartea lui Eminescu), Noica reuseste sa surprinda perfect, in doar cateva cuvinte, portretul cultural al lui Eminescu: "omul deplin al culturii române".
A stiut sa traiasca din plin, cu intensitate maxima, pentru ca, extraordinar de tanar fiind, sa invete sa moara. Caci in fapt, moartea sa fizica, asupra careia planeaza atatea incertitudini chiar si dupa mai bine de un secol, nu face altceva decat sa provoace renasterea constiintei nationale. Invatand sa moara, Eminescu ne-a invatat pe noi sa traim.
Conditia esentiala insa, pentru a patrunde tainele invatamintelor sale este daramarea barierelor si sabloanelor impuse in a doua jumatate a secolului trecut asupra culturii romane si implicit asupra criticii literare, bariere care par a se transforma in adevarate baricade astazi, sub auspiciile unei "culturi europene fara frontiere", in care valorile nationale sunt supuse unui proces de destructurare. Este imperios necesara o reinterpretare a operei eminesciene, de data aceasta pornind nu dinspre axiomele criticii literare catre creatie, ci dinspre creatie in complexitatea ei spre critica literara.
Vom incerca in urmatoarele randuri sa atingem o latura importanta a operei lui Eminescu, asupra careia multe stihii ale vremurilor s-au inversunat, fie din intensibilitate (sau ne-simtire), fie, de cele mai multe ori, din rea vointa. Este vorba despre fiorul crestin care strabate creatia eminesciana.Poporul român este eminamente crestin, cultura română il reprezinta, iar Eminescu nu se putea abate de la aceasta. Daca ar fi facut-o, nu critica literara ar fi fost cea care l-ar fi amendat, ci poporul insusi. In ciuda numeroaselor incercari de "demitizare", de aruncare in extreme politice, de dezonorare la care a fost supus, Eminescu domina fara nici un fel de indoiala constiinta nationala tocmai pentru ca a stiut sa patrunda sufeltul neamului, cu tot ceea ce presupune acesta.
"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata" este o marturie crestina fundamentala, este chintesenta mortii si a Invierii. Caci ce altceva ar putea insemna " a invata sa mori", daca nu a invata sa traiesti cu nadejdea Invierii? Asupra mortii, romanul autentic are o viziune optimista. Moartea nu este durere, nu este disperare, ci doar calea de acces catre vesnicie. "Nimeni insa nu poate sa scape de la moarte, nici sa-i plateasca lui Dumnezeu pret de rascumparare, ca rascumpararea sufletului este prea scumpa si niciodata nu se va putea face, ca sa ramana cineva pe totdeuna viu si sa nu vada niciodata moartea." (Psalmul 48)
Versul acesta de o forta cutremuratoare dezvaluie clar un Eminescu ce se inscrie pe linia fireasca a neamului sau, departe de influente filozofice schopenhaueriene sau de orice alta natura. Poate doar filozofia ciobanului din "Miorita" sau a mesterului Manole sa se regaseasca aici Transfigurarea mortii pamantene in nunta cosmica sau ideea jertfei pentru creatie sau mituri care dovedesc atat seninatatea (total diferita de resemnare), cat si responsabilitatea de care romanul este capabil atunci cand se aliniaza traditiilor sale fundamentale. Ciobanasul nu moare, pentru ca nu moartea sa in sine conteaza. Pledoaria sa despre propria moarte este, de fapt, constientizarea locului si rolului omului in univers, ca parte dintr-un intreg. Dimnesiunea tragica a mortii sale, concretizata in comportamentul maicutei, este transpusa in sufletul tanarului intr-o nunta de proportii cosmice. Ciobanul nu dispera, nu isi ia masuri de precautie, nu pentru ca nu ar fi capabil, ci pentru ca nu este cazul. Ideea crimei este doar un pretext care ii permite sa marturiseasca sincer si senin "stiu sa mor!". Este aici ceea ce Eliade numea "crestinism cosmic".
Dintr-o alta perspectiva, si mesterul Manole face aceeasi marturisire, de data aceasta nu verbal, ci prin fapta. El jertfeste si se jertfeste pentru creatie. Insa nu este vorba despre o creatie oarecare, ci despre "o monastire pentru pomenire". Astfel, moartea nu mai poate fi privita drept pedeapsa, ci ca martiraj. El moare incercand sa zboare, caderea sa este o cadere in sus, caci din punct de vedere spiritual mesterul este un martir, iar marturie sta izvorul izbucnit in locul caderii sale, izvor din care ne adapam setea de cunoastere, dar si nevoia imperioasa de admiratie fata de actul creatiei in sine.
De peste veacuri, ciobanasul si Mesterul Manole rostesc, prin Eminescu, aceasta marturisire in crdinta: "nu credeam sa-nvat a muri vreodata".
Aceeasi marturisire o intalnim, detaliata si imbracata in forma epica, in poemul "Luceafarul". In urma experientelor traite, Hyperion invata si el sa moara. Nici aici nu poate fi vorba de o resemnare, ci despre o constientizare a propriei conditii. Cel "pururi tanar, infasurat in manta"-i din "Oda (in metru antic)" nu se deosebeste cu nimic de "un tanar voievod (...) un vanat giulgi se-ncheie nod/ Pe urmele goale." Imaginea aceasta a vesniciei incremenite in tinerte voievodala, princiara apare in ambele poeme ca figura dominanta. Si nu intamplator protagonistii fac gestul salvator al ridicarii ochilor spre stea, corespunzator calatoriei catre Demiurg - el reprezinta asumarea unui destin, a unui dat. Suferinta are si ea conotatii religioase, fiind perceputa drept "dureros de dulce", motiv pentru care se produce scufundarea totala in ea. Cu cele doua intrupari ale sale si cu incercarea de a schimba tocmai "datul", ordinea fireasca a lucrurilor, Hyperion pare a spune"pana-n fund baui voluptatea mortii/ Neinduratoare", moarte in care focul si apa au rol fundamental. "Jalnic ard de viu" prefigureaza parca intruparea lui Hyperion din aerul cuprins de "rumene vapai", iar apele marii sunt tocmai materia celei de-a doua intrupari. Suferinta atinge limite insuportabile, ducand la senzatia topirii, la vaiet, la "focul din priviri". Insa invocarea Divinitatii este salvatoare, dand nota optimista poemelor, identificata in intrebarea "pot sa mai reinviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?". Intreaga strofa finala a "Odei" reda tocmai vocea luceafarului revenit "in locul lui menit din cer" si raspunzand ultimei chemari a fetei. "Piara-mi ochii tulburatori din cale" pare a spune el, caci "nu mai cade ca-n trecut/ in mări din tot inaltul" si se delimiteaza de "cercul stramt" afirmand constient si impacat: "eu in lumea mea ma simt/ nemuritor si rece". Impacarea cu propria conditie presupune uciderea ispitei, a dorintei de schimbare a ordinii firesti si recastigarea fiintei initiale. Astfel, poemul "Odă(in metru antic)" se incheie dezvaluind marea taina a versului initial: "Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma".
Parintele Cleopa ca in ce ne gaseste moartea, in aceea ne judeca. Pe Eminescu moartea l-a lovit, se pare, in timp ce il invata pe frizerul sau sa cante "Deşteaptă-te române!". Iar parintele galeriu marturiseste ca a aflat de la Vlahuta ca ultimele cuvinte de Eminescu inainte de a muri au fost urmatoarele doua versuri: "Atata foc, atata aur, atatea lucruri sfinte/ Peste-ntunericul vietii ai revarsat, Parinte!". Sa nu fie acesta oare raspunsul la rugamintea din finalul "Odei"? - un Eminescu profund crestin, senin, impacat cu sine.

Un articol de Crina Palas aparut in Veghea

Imi asum greselile de scris si nefolosirea diacriticelor!

Niciun comentariu:

Steag de luptă

Steag de luptă