vineri, 16 ianuarie 2009

Nedespărţirea de Eminescu

Dacă regimul comunist de ocupaţie străină a României a interzis modelele exemplare şi marile opere ale culturii române, pseudoelitele intelectuale care domină instituţiile culturale după revoluţia din decembrie ’89 au adoptat ca direcţie strategică demitizarea acestor valori. Negarea, etichetarea, băşcălia, zeflemeaua, ironia de prost gust au fost principalele instrumente folosite. Obiectivul acestora este pierderea încrederii în sine a poporului nostru. Nu este nimic nou sub soare. “Alte măşti, aceeaşi piesă”, spune Eminescu. Ar trebui să ne aducem aminte că un obiectiv de căpătâi al Societăţii Matei Basarab, o societate secretă gândită de Eminescu pentru ca să fie “pretutindeni oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc”, era încurajarea şi lăudarea celui slab pentru a deveni bun.
Atacurile împotriva lui Eminescu au vizat desfiinţarea lui ca model şi ca simbol. În cadrul publicaţiei noastre veţi găsi decriptate câteva din direcţiile de atac îndreptate împotriva Românului Absolut, aşa cum îi spunea Petre Ţuţea. Ne-am concentrat pe direcţia care vizează negarea credinţei lui Eminescu.
Şirul sectei detractorilor lui Eminescu începe cu profesorul de teologie Alexandru Grama, de la Blaj, care execută primul atac împotriva lui Eminescu, chipurile, în numele creştinismului. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, criticul literar Pompiliu Constantinescu face şi el o apreciere că Eminescu “nu este un poet creştin”, iar mai deunăzi, jurnalistul Răzvan Codrescu a publicat în revista Rost (aflată sub direcţia lui Claudiu Târziu) şi în suplimentul Aldine al cotidianului România liberă (coordonat de Dan Stanca), un articol mistificator, intitulat Creştinismul lui Eminescu, în care concluzionează şi el că “Eminescu n-a fost un credincios creştin”.
Să facem o trecere în revistă a câtorva din “argumentele” invocate în articolul Creştinismul lui Eminescu de noul mesager creştin al contestării lui Eminescu, oripilat de “supralicitarea dimensiunii creştine a operei sale” (de altfel, în articolul vizat denunţă un programatic “creştinism eminescian”):

- “A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin cu orice preţ rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei.” (scrierea cu “î” este opţiunea revistei Rost şi a autorului articolului, care nu respectă normele Academiei Române cu privire la scrierea cu “â” şi “sunt” – n.n.)
- “El are mai degrabă, cum s-a zis despre Goethe, «o religiozitate fără religie», explicabilă mai ales prin contextul romantic.”
- “Nu rareori întîlnim la el un eclectism religios, inseparabil de elanul fanteziei lirice şi de recuzita magico-mitologică.”
- “Biografia, încă şi mai săracă în repere creştine, este tratată mai mult la modul speculativ.”
- “Se vede că Eminescu făcea acrobaţii ritmice, dincolo de orice implicare mistică sau rigoare teologică.”
- “ce sens ar avea să-L numeşti pe Iisus Hristos “Domn al oştirilor” (sintagmă veterotestamentară) sau pe Maica Domnului “Luceafăr al mărilor” (ceea ce duce gîndul la... Lucifer sau la Venus – “Venerea” – cea opusă în altă parte “Madonei”)?!”
- “Probabil că o astfel de “călugărie” viza Eminescu şi pe cînd, în tulburarea bolii, îşi declarase intenţia de a se călugări.”
- “Eminescu n-are nimic de cîştigat dintr-o interpretare creştină, iar creştinismul însuşi cu atît mai puţin.”
- “Dacă din cele prezentate pînă aici n-a rămas mai nimic în sprijinul creştinismului eminescian, din diferitele firimituri ciugulite de prin cuprinsul operei şi scoase din context, nu poate rămîne nici atît”.

Referindu-se la acest articol, într-un comentariu postat pe forumul de discuţii al Asociaţiei Pro Vita, Părintele Dosoftei de la Mănăstirea Putna apreciază că: “În afara înţelegerii că soarta în veşnicie a lui Eminescu aparţine judecăţii lui Dumnezeu, concluzia autorului articolului este că «Eminescu n-a fost un credincios creştin». Fără a nega meritele studiului domnului Codrescu, cred că acesta suferă de un viciu de fond: abordarea de tip scolastic/secularizat a unui subiect duhovnicesc. Astfel, studiul are valoare pe orizontală, dar este neputincios în a spune ceva despre verticală. Ori credinţa unui om ţine de verticală”. Tot Sfinţia Sa a făcut public un articol, pe care îl publică şi revista noastră, exact pe subiectul credinţei lui Eminescu, semnat de Maica Benedicta - Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Părintele are convingerea că “autoarea reuşeşte să ajungă acolo unde articolul domnului Codrescu nu reuşeşte: să privească din perspectiva veşniciei, să vadă, dincolo de căderi şi ridicări, tinderea adânca a omului”.
“Rugăciunea lui Eminescu ne-a întărit şi ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare”, ne spune Doamna Aspazia Oţel Petrescu, mărturisitoare a rezistenţei spirituale din închisorile comuniste, rememorând un episod de la închisoarea din Mislea, când, izolată fiind, supusă unui regim de exterminare, i s-au iscat în minte versurile rugii eminesciene. Acela a fost momentul începutului recuperării sale. Un alt cavaler fără prihană al suferinţei româneşti, doctorul Teofil Mija, mărturiseşte că versurile lui Eminescu au fost o mană cerească pentru deţinuţii politic aflaţi în iadul de la Aiud. Pentru Codrescu însă rugăciunea eminesciană nu este deloc a unui credincios. Deşi şi-a creat imaginea unui susţinător al valorilor româneşti şi creştine, Codrescu n-a reuşit să-şi însuşească cea mai importantă lecţie, aceea a smereniei creştine. Tot Codrescu susţine că “nici măcar în treacăt nu apare vreodată la Eminescu noţiunea creştină a mântuirii”. “Înalţă-ne, ne mântuie” este un vers din ruga lui Eminescu către Maica Domnului de care autorul articolului face abstracţie.
Codrescu se alătură însă sectei detractorilor lui Eminescu, în compania ideologică a persecutorilor mai vechi sau mai noi ai valorilor româneşti (Zigu Ornea, Ovid Crohmălniceanu, respectiv Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu sau Cristian Preda). Deşi a scris ani în şir despre personalităţi exemplare ale societăţii româneşti, cum ar fi Petre Ţuţea, Simion Mehedinţi, Nichifor Crainic, N. Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Părintele Anania sau Părintele Galeriu, şi a stat în preajma unor mari conştiinţe româneşti, nu a înţeles să împumute şi dragostea acestora pentru Eminescu, dragostea pentru tot ce e românesc şi creştinesc în opera eminesciană. De pe înalta poziţie în care s-a erijat, de mentor al teologiei oficiale româneşti, Codrescu consideră discutabile interpretările Părintelui Galeriu şi crede că Nichifor Crainic este stânjenit că opera eminesciană nu slujeşte prea bine tezelor sale ortodoxiste (vedeţi bine, ortodoxiste, şi nu ortodoxe). Publicarea studiilor celor doi mari teologi români ortodocşi ne scuteşte de alte comentarii.
Dar aprecierile rău-intenţionate abundă în textul lui Răzvan Codrescu. Astfel: poezia Christ este un “rebut de atelier poetic”, capodopera eminesciană Luceafărul este lipsită de substanţă creştină, Eminescu putându-se “gîndi tangenţial, cum rezultă din variante, la Buddha, la Platon, la Orfeu, dar niciodată la vreo figură din sfera creştinismului”. Studiile publicate pe această temă în acest număr al publicaţiei noastre arată caducitatea afirmaţiilor acestuia.

Detractorii de astăzi ai lui Eminescu au ajuns la nivel epidermic. S-au făcut consideraţii de ordin exterior, s-a intrat cu bocancii în intimitatea sa sufletească, s-a încercat o caricaturizare a persoanei sale. Din păcate, nici Codrescu nu face excepţie. Ba, mai mult, prin atacarea biografiei eminesciene, prin judecarea familiei lui Eminescu, autorul atinge un vârf al nesimţirii, nemaiîntâlnit până acum în cultura română. Pe bună dreptate, doamna Aspazia Oţel Petrescu se întreabă “cât de creştină şi de ortodoxă este scotocirea cu impietate în personalitatea eminesciană”.
În orgoliul său nemăsurat, Răzvan Codrescu crede că, după cele prezentate de el, nu mai rămâne nimic în sprijinul creştinismului eminescian. Sărmanul!
Receptarea operei lui Eminescu întâmpină anumite “bruiaje”. Există riscul, dezonorant pentru noi, cei de astăzi, ca cei care vor veni după noi să găsească o imagine a lui Eminescu distorsionată de detractorii acestuia. Dar cine sunt aceşti detractori? Ne spune Părintele Profesor Ovidiu Moceanu, care sesizează cu precizie originea ideologică a detractorilor şi imixtiunea politică a acestora în viaţa de credinţă: “De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Pleşu, ş.a.)”.
Eminescu spune că “misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere ce va veni”. O idee la care, tot el ne spune, “sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”. Şi, într-adevăr, acesta este câmpul unei bătălii decisive ce o avem de dat. Campania zgomotoasă de demitizare a lui Eminescu are efecte, greu de apreciat în acest moment, asupra cercetării de către tânara generaţie a operei eminesciene. S-a ajuns până acolo încât a-i eticheta pe cei care cercetează această operă ca înapoiaţi sau extremişti. Credem că atitudinea faţă de Eminescu vine şi dintr-o criză de identitate, dar şi din cauza faptului că acesta nu este nici măcar citit de diverşii “analişti” care se pronunţă asupra operei acestuia.
Deocamdată, ne bucurăm că avem prilejul de a arăta chipul creştin al gânditorului, care a încântat atâtea generaţii, fie de tineri, fie de bătrâni, şi care a surprins esenţialul despre fiinţa românească.
Jertfa lui Eminescu nu ne va lăsa să amorţim, ne va menţine “de veghe”. Această jertfă nu ne dă voie să ne despărţim de Eminescu, ci să ne apropiem de el, pentru a-l înţelege în integralitatea sa. Dacă vrem să clădim ceva trainic în această ţară, trebuie să înţelegem gândirea lui Eminescu, ne spunea marele etnolog, Profesorul Ovidiu Papadima. Iar filosoful creştin Petre Ţuţea ne învăţa că “altă formulă în afară de Eminescu nu se poate”.
Despre Eminescu nu se poate vorbi oricum. Trebuie să te apropii cu evlavie. Doctorul Teofil Mija îşi aminteşte cum, în perioada interbelică, profesorul său de limba şi literatura română le vorbea despre Eminescu într-o atmosferă de biserică, după ce îşi începea cursul, spunând: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem!”.

Florian PALAS
Articol apărut în primul număr al revistei Veghea din acest an.

Niciun comentariu:

Steag de luptă

Steag de luptă