Am avut prilejul, acum câteva săptămâni, să port o discuţie (împreună cu încă 3 colegi) cu actriţa Stela Popescu. Deşi scopul acestui mic interviu era să aflăm cum era viaţa de licean în Colegiul Naţional Unirea ( pe atunci Liceul Principesa Elena) unde şi ea era elevă, nu am putut pierde ocazia de a o întreba câte ceva despre pământul nostru iubit Basarabia.
Credeţi că acum în Basarabia se mai simte româneşte?
STELA POPESCU: "O, de simţit, se simte! Acolo a fost un sistem care i-a paralizat. Şi vă spun asta concret, din propria mea viaţă. Ruşii, când au venit peste Basarabia, au făcut cel mai deştept şi groaznic sistem de a stăpâni un pământ. Au venit într-o noapte, au luat tot ce se putea numi intelectual din Basarabia, i-au trimis în Siberia şi au adus în loc ruşi. Iar de-a doua zi dimineaţa se vorbea ruseşte. Te duceai la primărie, dacă nu ştiai ruseşte nu obţineai nimic.Te duceai la poliţie, la fel. Şi atunci au rusificat complet Basarabia. În afară de asta, plecând atâţia moldoveni în Siberia, au rămas femei singure şi-atunci s-au măritat cu ruşi. Şi acum, jumătate din cetăţenii Basarabiei sunt din părinţi de ambele naţionalităţi. Şi-atuncea cine crezi tu că e mai tare? Rusia. Că moldoveanul e moale. De asta vorbesc cu accent, pentru că zeci de ani n-au avut voie să vorbească, se turnau unii pe alţii. I-au învăţat să se toarne crezând c-or să aibă beneficii. N-au avut gazete, n-au avut cărţi româneşti...
Dar sufletul lor mereu va fi român. Niciodată nu va pieri relaţia lor cu România. Păi n-au murit şi toţi cei care au ţinut mereu suflul acolo: Vieru, Matcovski.
Noi am greşit după părerea mea. Adică aşa erau timpurile. Momentul din 1989 era sfânt. Atunci când s-au rupt Letonia şi Lituania de Uniune, atunci trebuia să ne luăm şi noi Basarabia. Atunci era momentul când sovieticii erau speriaţi şi se putea, dacă exista voinţă politică în România, dar n-a existat.
Şi e rău că acum, voi, generaţia voastră nu mai ştiţi cum e cu Basarabia, decât dacă v-au învăţat părinţii voştri. Că unii zic: „Ei şi ce...ce legătură avem noi cu Basarabia?” Pentru că ei nu pricep că Basarabia e România!"
In cazul executiei lui Antonescu, sotia lui Brucan, Alexandra Sidorovici, a fost "acuzator public" al "Tribunalului Poporului". Conform unor surse personale extrem de bine informate, Silviu Brucan s-a numarat printre putinii care s-au aflat la fata locului la momentul uciderii celor patru oameni de stat. In cazul asasinarii lui Ceausescu, avem urmatoarele declaratii:
Gelu Voican Voiculescu la Comisia Parlamentara „Decembrie 1989": „În 24 decembrie a fost acel moment culminant al vieţii noastre. Intram doi câte doi în baia lui Milea. Lăsam apa să curgă, demenţe din astea. Şuşoteam diverse formule. Eu am spus: «Să-i facem scăpaţi de sub escortă, cum s-a făcut cu Zelea Codreanu. Îi omorâm şi gata». S-au uitat la mine şi am simţit că au început să mă considere ca pe un tip respingător. Şi atunci, parcă Mazilu a spus: «Preşedintele poate înfiinţa, în situaţii din astea, Tribunal Militar Excepţional...», şi aici, atenţie: «...îi va judeca şi îi condamnăm la moarte, că faptele există pentru această condamnare»".
Sergiu Nicolaescu pentru „Adevărul": „Pe mine m-a întrebat cineva, Iliescu sau nu mai ştiu cine, ce părere am de Ceauşescu. Că el trebuie omorât ca să salvăm vieţile oamenilor, în condiţiile în care se trăgea în populaţie. Şi le-am zis: «E simplu. Mi-l daţi mie într-o maşină. Eu opresc, părăsesc maşina, oamenii se ocupă de mine, iar alţii îl omoară pe Ceauşescu. E simplu ca bună ziua». Adică «metoda Mussolini». Ăia îl spânzurau de picioare".
Silviu Brucan la Comisia Parlamentara „Decembrie 1989": „A fost o discuţie destul de lungă, cu argumente politice, juridice şi militare. Sigur că am fi dorit să fie un proces public sau deghizat, care să fie educativ pentru populaţie. S-a discutat şi aspectul juridic, pentru că nu era în regulă. Era o chestiune făcută fără respectarea elementarelor reguli juridice, mai ales că nu aveam nicio îndoială asupra sentinţei. Până la urmă, considerentele militare au dominat. Ne dădeam seama că toate aceste elemente care acţionau împotriva Revoluţiei, trăgînd asupra obiectivelor strategice, fac acest lucru în speranţa că Ceauşescu va reveni la putere. Eu cred că decizia a fost justificată, pentru că, într-adevăr, după ce au fost arătate la televizor procesul şi execuţia, grosul trăgătorilor s-a predat şi a lăsat armele".
Grupul care a decis execuţia Ceauşeştilor: -Ion Iliescu -Silviu Brucan -Nicolae Militaru -Dumitru Mazilu -Petre Roman -Mihai Montanu -Sergiu Nicolaescu -Mihai Ispas -Dan Marţian -Gelu Voican Voiculescu -Gen. Victor Atanasie Stănculescu
„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“. (Athanasie Berzescu)
Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături. În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului.
A venit şi-aici Crăciunul, Să ne mângâie surghiunul; cade albă nea peste viaţa mea, peste suflet ninge. Cade albă nea peste viaţa mea care-aici se stinge. Tremură albastre stele peste dorurile mele; Dumnezeu de sus în inimi ne-a pus pâlpâiri de stele. Dumnezeu de sus în inimi ne-a pus numai lacrimi grele. Maica Domnului curată Adă veste minunată! Zâmbetul tău drag, înflorească-n prag ca o zi cu soare! Zâmbetul tău drag îl aşteaptă-n prag cei din închisoare. Peste fericiri apuse, tinde-ţi mila Ta, Iisuse. Cei din închisori Te aşteaptă-n zori, pieptul lor suspină, de sfânta-Ţi Lumină. Cei din închisori Te aşteaptă-n zori.
(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul)
Deţinuţii politici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau nişte stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteşti şi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu. „Crăciunul anului 1941, când abia împlinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi, minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce. «Vorbitorul» era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă. Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului. Mamă dragă, Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine, Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine; Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai! ce grea Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.
Acel Crăciun la 15 ani mi-a marcat toate aducerile aminte“. (Flor Strejnicu, Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).
Se deschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiile îngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşi puneau doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului, creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fost încălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.
„Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: «La mulţi ani!». Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii:
«Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc». Şi la întrebarea: «Cine-i? Cine-I»? A venit răspunsul şoptit: «Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti»“. (Părintele Zosim Oancea - Închisorile unui preot ortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95). După momentele sublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:
O, brad frumos, ce sfânt erai În altă sărbătoare, Mă văd copil cu păr bălai Şi ochii de cicoare. Revăd un alb şi sfânt cămin Şi chipul mamei sfinte, Imagini de Crăciun senin Mi-apar şi azi-nainte.
Un brad cu daruri şi lumini În amintiri s-arată. Prin vis zâmbeşte ca un crin Copilul de-altădată
Azi nu mai vine Moş Crăciun Ca-n noaptea de cenuşă, Ci doar durerile-mi s-adun’ Să-mi plângă după uşă.
Trosneşte lacătul de fier, Se stige câte-o viaţă, S-aude glas de temnicer Pe lespedea de gheaţă.
Omătul spulberat de vânt Se cerne prin zăbrele Şi-mi pare temniţa mormânt Al tinereţii mele. (Radu Gyr - O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).
Naşterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 însemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele, plăpândele dar frumoasele fiinţe închise, ce-şi mototoleau nădejdea în voia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagăn.
Dormi copilul mamii, nani, nani, A plecat şi ultimul lăstun. Ruginiră plopii şi tufanii Şi din temniţa ce-i surpă anii, Nu s-a mai întors tăticul bun.
Toate se împleteau în Sărbătoare, Colindul, suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi: „Nu voi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele“.
(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).
Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.
În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război şi legionari, fie dintre cei paraşutaţi din Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care şi-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea „Un legionar dincolo de cercul polar“, mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, „Oranki-Amintiri din captivitate“, sau cele ale profesorului Eugen Raţiu. „În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colşul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi. În bordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:
Sub fereastra amintirii ne-adunăm, Sufletul de altădată-l colindăm. Cad nămeţii şi pierim Fără cruce, fără ţară, velerim! Trec în caravană magii dorului, Peste fruntea rece-a luptătorului. Brazii ard în vatra vechiului cătun, Noi pornim colindul unui nou Crăciun. Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“ (Dimirie Bejan - Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )
După sfârşiul pedepsei, legionarii care au supravieţuit au fost repatriaţi. Numai că la gară nu-i aştepta nimeni alţii decât securiştii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite şi tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Raţiu şi mulţi alţii, şi-au început detenţia pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile ruseşti şi din nou acasă (în temniţă), în patria pe care au slujit-o cu drag şi jertfă.
Crăciunul anului 1949 în închisoarea Piteşti
Cu fulgii de zăpadă înfăşuraţi în gândurile reci, cu discuţiile de nemulţumire atârnând ca nişte ţurţuri pe duşumeaua glaciară aidoma lespedei de afară mulţi deţinuţi îşi trăiau ultimele zvârcoliri. În piepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temniţe. „În Ajunul Crăciunului, povesteşte Ioan Ianolide, mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor: O, brad frumos, Copil bălai, Crăciun şi brad S-au stins în alte zile, Azi numai lacrimile cad Pe-ngălbenite file. În bezna temniţei mă frâng Sub grele lespezi mute, Şi-mpovărat de doruri plâng Pe amintiri pierdute. Omătul spulberat de vânt Se cerne prin zăbrele Şi-mi pare lespedea momânt Al tinereţii mele.“. (Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).
Naşterea Domnului la temniţa Copiilor din Târgşor în iarna lui 1949
Deşi ferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite de durere ale condamnaţilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte un bob de jar. „Într-una din cele două camere ale «izolării», se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, povesteşte Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frăţiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau pereţii despărţitori ai camerelor de «închisoare în închisoare» - izolarea -, asfel încât puteau fi auzite de cei de «afară». Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese «Pluguşorul de la Târgşor», unicat al producţiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temniţa. Deosebit de impresionant a fost şi faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare“. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgşor şi altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).
Sărbătoarea prin reeducare, a Naşterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Piteşti.
Dacă până atunci torturile administrate cu destulă uşurinţă de venerabilii stăpâni erau „acceptate“ , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. În fiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuă vomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii aşterneau cruzimea beznei lor mârşave peste tot, cu vacarm şi loviri. Fiecare deţinut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult. „În dimineaţa Crăciunului (mărturiseşte Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare. Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!“ (Dumitru Bordeianu, op. cit., p.198)
Crăciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952
Deşi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniţi de bolşevicii stăpâni pe ţară, deşi întreaga Elită creştină se afla în închisorile din ţară, totuşi ateii comunişti tremurau şi ei, că flacăra creştină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în juru-i. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sărbăorilor, deveneau mai „atenţi“: confiscau obiectele cu simboluri creştine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot, tocmeau şi premiau delatorii, interziceau închinarea şi chiar rugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri. Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, ne mărturiseşte: „În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi scânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!», continuând pe aceeaşi melodie cu «A venit şi-aici Crăciunul», colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele în uşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm. Populaţia Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă să cânte şi ei cu noi «Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.
Numai temniţa posacă a-mpietrit sub promoroacă. Stăm în bezna grea, pentru noi nu-i stea, cerul nu se-aprinde. Pentru osândiţi Îngerii grăbiţi Nu aduc colinde. (Flor Strejnicu - op. cit. p.143).
Naşterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952
Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba de creştini-deţinuţi, ci de gardienii şi stăpânii lor: o stare de alarmă prelungită, percheziţie generală mult timp şi afară pe ger dezbrăcaţi la piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricaţi cu lanţuri la picioare, hrana mai proastă şi mai rară, carceră şi bătaie la discreţie, noaptea exerciţii de alarma. Ordinile severe veneau mult mai de sus, ca măsuri de „prevnire“ a manifestărilor religioase. „Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce deţinuţii descărcau corfele, creştea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.“. (Ion Ioanid, Inchisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p. 118).
Crăciunul exilului
La iniţiativa diplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilaţi în Spania au găsit mijlocul de a atrage atenţia celorlalte ţări asupra atrocităţilor comise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate la Madrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios, comemorativ, toate având aceeaşi tematică-obiectivă: lupta anticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondenţă alături de timbrele oficiale ale ţării de unde se făcea expediţia, din 10 Mai 1954 până-n 25 Decembrie 1969. Desenul, aparţinând pictoriţei românce Olga Vasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare şi silueta unui deţinut cu lanţuri şi greutăţi la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secerea şi ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătuşat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei de la Betleem, iar sub blânda ei mângâiere deţinutul rememorează tradiţiile româneşti ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetă stăscris în română, engleză, franceză şi spaniolă, „Crăciunul 1963 în Europa de Est“. (Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din Spania împotriva comunismului. Ed. Imago, Sibiu, 1994).
Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană, Lenuţa Faina
Elena Lenuţa Faina a fost Liderul de necontestat al Mişcării Feminine de Rezistenţă. Curajul, devotamentul, iscusinţa, bărbăţia aş putea spune cu care făcea faţă oricărei situaţii, groaza răspândită în rândul Securităţii, de a-i scăpa mereu printre degete, a făcut-o celebră şi de temut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă de admirat şi vrednică de cinstire. „Era în anul 1952. În Ajunul Crăciunului (mărturiseşte Eroina noastră), la ora 12 noaptea a venit Securitatea să mă aresteze. Dormeam în acelaş pat cu fata bădiei Oancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar şi ea brunetă cu părul împletit în două codiţe, semăna mult cu mine. Când uşa s-a deschis cu zgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre, care locuia în Sibiu şi ştia unde mă ascundeam. Mic de statură şi cam slăbuţ avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nu trag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în faţă cu două fete asemănătoare. Mi-am dat seama că nu ştiau pe care s-a someze şi le-am spus: « Eu sunt Elena Faina»“. (Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama, 1997, p.167)
Naşterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.
„Era o iarnă liniştită,- îşi va aminti mai târziu Ioan Ianolide - cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la Schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna. În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag. Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna. Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci: -Ai venit?...Mă bucur. Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec de mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc. Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie. S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat: - Aici va fi într-o zi pelerinaj. „
Din acea camera 4 a Penitenciarului Târgu-Ocna a pornit către noi Colindul celui ce avea să dea mărturie Neamului sau cel nemuritor întru Naşterea Sfântului Prunc : Pe malul Trotuşului Cântă robii Domnului, Înjugaţi la jugul Lui. Dar cântarea lor e mută, Că-i din suferinţă multă Şi-i cu lacrimi împletită.
În inima robului, Domnu-şi face ieslea Lui, În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă Peste ieslea Lui cea nouă Şi din flori picură rouă.
Stă un copilaş în zare Şi priveşte cu mirare La fereastra de-nchisoare. Lângă micul copilaş S-a oprit un îngeraă, Ce-i şopteşte drăgălaş: „Azi Crăciunul s-a mutat Din palat la închisoare, Unde-i Domnu-ntemniţat“. Şi copilul cel din zare A venit la închisoare Să trăiască praznic mare.
Valeriu Gafencu - Colind.
de Gheorghe Constantin Nistoroiu Decembrie 2009, Târgu Neamţ
Cu îngerii ce se-ndurau să vină, Veneau smochine din Ierusalim Iar noi pândeam, prosteşte şi sublim, Pe moş-Crăciun la geamuri de hermină.
Şi când plângea în cer un heruvim, Cădeau în brad mari lacrimi de lumină, Creştea din fiecare-o mandarină Şi ne dădea azur să mirosim.
Ce gravi stau astăzi numai pe morminte Serafi de piatră, orbi şi fără grai, În sănii nu mai vin ca mai-nainte.
Nici moş-Crăciun, nici sfântul Neculai, Iar noi am pus prin cetini oseminte Şi-am oblonit fereastra către rai. Cu îngerii ce se-ndurau să vină, Veneau smochine din Ierusalim Iar noi pândeam, prosteşte şi sublim, Pe moş-Crăciun la geamuri de hermină.
Şi când plângea în cer un heruvim, Cădeau în brad mari lacrimi de lumină, Creştea din fiecare-o mandarină Şi ne dădea azur să mirosim.
Ce gravi stau astăzi numai pe morminte Serafi de piatră, orbi şi fără grai, În sănii nu mai vin ca mai-nainte.
Nici moş-Crăciun, nici sfântul Neculai, Iar noi am pus prin cetini oseminte Şi-am oblonit fereastra către rai.
Piata din Sfantu Gheorghe fara Mihai ViteazulDan Tanasa avertizeaza: Administratia publica locala maghiara din Covasna se pregateste sa darame statuia voievodului Mihai Viteazul aflata in plin centrul municipiului Sfantu Gheorghe. Este binecunoscut opiniei publice locale si centrale faptul ca statuia voievodului le sta in gat membrilor si simpatizantilor UDMR, motiv pentru care piata in care se afla situata statuia a ramas prada degradarii continue pana in urma cu cativa ani, moment in care au inceput lucrarile de reabilitare a pietei. Invocand lipsa fondurilor (in realitate insa statuia lui Mihai Viteazu reprezinta o jignire pentru maghiarii din zona) UDMR mentine piata in santier. UDMR Covasna a anuntat in mai 2009 prin vocea deputatului Edler Andras ca va schimba denumirea pietei, prin referendum, pe motiv ca Mihai Viteazul nu ii reprezinta pe locuitorii orasului. Stiind acestea zic ca nu pare deloc surprinzator faptul ca in brosura prin care se pupa singur in cur pentru realizarile sale din timpul primului sau an ca primar, Antal Arpad publica poza unui proiect 3D al Pietei Mihai Viteazul din care lipseste statuia marelui voievod Mihai Viteazul si apar in schimb cateva banci, dupa cum se vede mai jos.Dan Tanasa Blog Foto Grup Statuar Mihai Viteazul: Grigoras Cristian http://victor-roncea.blogspot.com/
Exit-pollurile arata ca Ardelenii si Basarabenii nu vor sa fie uitati si lasati in maini straine. Ei s-au saturat de o asa experienta, dupa sute de ani de prigoana sub straini "binefacatori".
Cu tooate relele pe care le-a facut Basescu, Timisoara si Sibiu n-au putut sa treaca peste "bunul simt" al aliantei PSD-PNL.
Românii din strainatate, vor macar sa nu se simta straini si in tara lor.
Nopate buna.
Maine seara aflam cine-i presedinte, oficial. De marti Geoana incepe lucru'.
Tot românul plânsu-mi-s-a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin şi pân' la mare Vin muscalii de-a călare, De la mare la Hotin Mereu calea ne-o aţin; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii, Şi străinul te tot paşte De nu te mai poţi cunoaşte. Sus la munte, jos pe vale Şi-au făcut duşmanii cale, Din Sătmar pân' în Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet român săracul! Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui, Şi-i străin în ţara lui. De la Turnu-n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier Toate cântecele pier, Zboară păsările toate De neagra străinătate; Numai umbra spinului La uşa creştinului. Îşi dezbracă ţara sânul, Codrul - frate cu românul - De secure se tot pleacă Şi izvoarele îi seacă - Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii, Mâncă-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul nemernicia! Ştefane, Măria ta, Tu la Putna nu mai sta, Las' arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija sfinţilor În sama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău! Tu te-nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn o dată, Ai s-aduni Moldova toată, De-i suna de două ori, Îţi vin codri-n ajutor, De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară - Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile!
Am urmarit cat de cat campania electorala pe tot parcursul ei si acum voi expune niste pareri finale personale, deoarece am evitat sa-mi dau pareri intr-o perioada in care totul se schimba de la ora la ora, informatiile noi referitoare la candidati inghesuindu-se parca sa se faca vazute, citite si auzite in mass-media.
Campania a inceput neoficial de mai mult de un an, iar oficial de 1 luna si jumatate. In aceste perioade am avut ocazia sa vad dezbateri pe teme politice, pe teme despre viata politicienilor, pe teme despre criza etc.
La inceput totul parea cat de cat echilibrat, cu discutii despre toti politicienii, despre ce a facut si ce n-a facut fiecare candidat. Cu cat ne apropiam perioada alegerilor, situatia se dezechilibra intr-un sens evident, un sens anti-Basescu. Antenele au fost varful de lance al acestui atac. Posturile patronate de Voiculescu aveau mai vechi inclinatii impotriva actualului presedinte, chiar daca membrii lor nu au recunoscut niciodata asta, raspunzand ironic la majoritatea reactiilor pro-basescu. Cu timpul RealitateaTV a luat modelul Antenelor, iar pe final cred ca s-a observat si la TVR o anumita impartialitate in discutii. Impartialitate in sensul invers (proBasescu) s-a observat la postul B1TV.
Presa scrisa a fost si ea impartita in functie de sferele de influenta ale televiziunilor (sau mai bine zis ale conducatorilor acestora). La fel si posturile de radio.
Inca de la inceput tabara anti-Basescu a adus in evidenta populatiei faptele mai putin manierate ale presedintelui in exercitiu Traian Basescu, din timpul mandatului acestuia. (exemplele le stiti). Apoi au fost dezbatute afacerile mai putin normale ale fratelui sau (T.B.). Apoi alte acuzatii aduse pe diverse motive. In timpul campaniei oficiale au fost dezvaluite fapte adevarate sau mai putin adevarate ale presedintelui T.B. dinainte de mandatul sau de presedinte (2004). A fost acuzat ca ar fi lovit cu brutalitate un copil. Nu stiu cat de trucat sau netrucat a fost acel filmulet, dar cert este ca adevarul nu este acela sustinut la prima vedere de catre ziaristi. Sunt prea multe lucruri care nu se leaga in acuzatia ca l-ar fi lovit cu pumnul cu brutalitate. Personal cred ca daca a existat un contact a fost mai mult o impingere, nicidecum o lovitura. Concluzia asta e trasa dupa reactia presedintelui, dupa vizualizarea atenta a filmuletului si observarea reactiilor participantilor. Apoi am vazut articole si discutii cum ca presedintele ar fi violat prin anii '70 o fata care a ramas insarcinata. Chestia asta mi se pare o stire gen Cancan sau Click, care nu cred ca merita vreo atentie. Daca e adevarata indica o greseala mare facuta de presedinte, dar sunt prea putine dovezi in acest sens existand chiar contra-argumente.
In mare parerea mea despre presedintele Traian Basescu este ca acesta este bine intentionat in politica, in folosul tarii, chiar daca nu are aiura de diplomat si este mai temperamental. Cred ca mai putin conteaza ce a facut Traian Basescu in plan personal, familial sau intim, decat conteaza reactiile sale la actiunile antiromanesti, ceva mai ferme decat ale celorlalti candidati.
Celalalt candidat care a ramas in cursa pentru Cotroceni, Mircea Geoana, a fost asemuit inca de la inceput mogulilor, de catre Traian Basescu. Mogulii sunt Vantu, Patriciu si Voiculescu. Bineinteles ca domnul Geoana a negat aceasta legatura. Dupa turul 1 PSD+PC s-a aliat cu PNL, marele eliminat al turului 1, incercand astfel sa castige majoritatea votantilor de partea lor. Prin aceasta miscare a iesit clar la iveala caracterul domnului Crin Antonescu, care si-a facut campanie dand vina ba pe PD-L, ba pe PSD si facand apel la bunul simt al celor care nu au votat pana acum si nu numai. Domnul C. Antonescu aliindu-se cu M. Geoana a dovedit ca si el este un mincinos ca si cei pe care i-a atacat, si nicidecum un revolutionar al bunului simt. Mircea Geoana si-a dat de gol singur relatia cu Vantu, chiar daca a incercat sa se dezica de ea public. Mie nu mi-a inspirat deloc incredere, mi s-a parut ca pe anumite teme discuta in potriva vointei sale, sau pe altele nefiind pregatit si totusi contrazicandu-se. Asta arata cum a zis si presedintele ca e "slab", sau cum se zice ca e "prostanac". Geoana cum s-a vazut si la ultima dezbatere, pe problemele de politica externa prefera sa inghita c***t in schimbul unor relatii mai bune. Adica ceva de genu: "Tovarase Putin, nu vreti niste produse alimentare romanesti? sunt de calitate buna si la pret mic, cumpara chiar si astia din vest. Hai te rog eu tovarase, ca jur ca nu-ti mai fac probleme Marea Neagra si Nici in Moldova.". Sau alte asemenea variante! Mai cred ca mister Geoana s-a imprietenit cu Patriarhul Daniel intr-un mediu total opus bisericii si credintei ortodoxe, iar aceasta aparenta frica de Dumnezeu e mult fortata.
In concluzie Basescu merita sa mai continue 5 ani, pentru ca si-asa avem o gramada de influente straine care misuna pe la metrou(underground) si nu mai avem nevoie de altele.
Ieri s-au implinit 22 de ani de la despartirea marelui gânditor român de cele lumeşti. A lasat in urma o opera impresionanta, idei si vorbe formatoare de constiinte romanesti.
Din pacate lucrarile sale, la fel ca si ale altor mari români, sunt in mainile unor straini de tot ceea ce semnifica si inseamna neamul românesc, străini de lupta lui veşnică cu răul. Acesti dictatori ai literaturii de valoare nu sunt nimeni altii decat cei care formeaza de 20 de ani editura Humanitas. De cand acestia au pus mana pe o multime de valori literare, totul se limiteaza la dorinta lor. IN zilele noastre e cam greu sa gasesti anumite creatii pentru ca Humanitas nu le mai scoate, si din cauza ca probabil costa foarte mult ca altcineva sa aiba dreptul a le publica. De asemenea operele care apar sunt niste minciuni bine copertate, din cauza ca modificarile tehnice realizate schimba deseori intelesul textului, formand astfel cititorului o imagine gresita despre acel autor, despre acea opera, departandu-l de parerea pe care autorul voia sa i-o lase.
Din pacate oamenii care fac asemenea marsavii sunt chiar foarte apreciati si promovati intr-ale culturii. Practic ei administreaza mediul cultural din România.
Pe 29 Noiembrie 2009, in noaptea Sfantului Andrei, se împlinesc 71 de ani de la uciderea celor 14 legionari, Nicadorii, Decemvirii şi Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Miscarii Legionare, de doua ori deputat in Parlamentul Romaniei.
În noaptea de 29/30 Noiembrie 1938, în pădurea Tâncăbeşti, aproape de Capitală, Corneliu Zelea Codreanu, Capitanul, Nicadorii şi Decemvirii sunt asasinaţi de jandarmii care îi transportau la închisoarea Jilava de la lagarul Rimnicu Sarat.
Comunicatul mincinos al Parchetului Militar al Corpului II Armată cu privire la uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu (30 noiembrie 1938)
Parchetul militar al C II A ne informează:
În noaptea de 29-30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea R. Sărat la Bucureşti - Jilava.
În dreptul pădurii ce corespunde kilometrului 30 (in realitatea la km 40 - nota mea) de pe şoseaua Ploieşti - Bucureşti, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi care au dispărut şi în acel moment transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise şi pe timp de noapte cu ceaţă deasă, au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispărea în pădure.
Jandarmii, după somaţiile legale, au făcut uz de armă.
Au fost împuşcaţi:
Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică şi şase ani interdicţie.
Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I.G. Duca, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.
Caratanase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ştefan, Pele Ioan, State Gr. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, autorii asasinatului comis asupra lui Mihail Stelescu, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.
Georgescu Ştefan, Trandafir Ioan, condamnaţi la câte zece ani muncă silnică pentru asasinat asupra lui Stelescu.
Atât Parchetul militar al Corpului II Armată, pe teritoriul căruia s-a întâmplat cazul, cât şi parchetul civil, fiind înştiinţate, au venit la faţa locului şi au constatat în mod oficial moartea celor numiţi mai sus, de către medic, prin încheierea de proces-verbal.
A autorizat înmormântarea cadavrelor, rămânând mai departe în cercetarea cazului.
Comandantul militar, după propunerea parchetului şi pentru motive de ordine publică, a aprobat ca înmormântarea să se facă la subcentrul militar Jilava, fapt ce s-a executat în dimineaţa zilei de 30 noiembrie a.c. prin îngrijirea închisorii militare Jilava.
Universul, din 2 decembrie 1938
În 1940, plutonierul Sârbu, martor si executant al asasinarii ordonate de ministrul de Interne Armand Calinescu si de dictatorul Carol al II-lea, citat in Buna Vestire, a declarat:
„ …În zorii zilei de 29 Noiembrie 1938 am pornit spre Râmnicul Sărat. Am ajuns la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiunile asupra modului cum avea să-i executăm pe legionari. Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un ştreang dupa gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi unul câte unul afară şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acela era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în maşini. Aici legionarul era legat cu mâinile de banca, la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din faţă, în aşa fel ca să nu se poată mişca în nicio parte. Aşa au fost legaţi 10 legionari într-o maşină şi 4 în alta. Eu am fost în prima maşină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredintat. În mâini aveam ştreangurile.
Am pornit. În masina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncabesti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o şi aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce nu am executat niciunu. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executaţi. Căpitanul şi-a întors puţin capul către mine şi mi-a şoptit: - “Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!” Dar în aceiaşi clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi păşind înauntru cu revolverul în mâna a rostit printre dinti: “Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile… A fost un muget şi un horcăit, întrerupt din adâncul fiinţei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pâna la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineata. Aici ne asteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu şi alţii. Groapa era facută. Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi cu faţa în jos şi împuşcati în spate, pentru a se simula astfel împuscarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncati în groapa comună…”
La 30 Noiembrie 1940, trupul neînsufleţit al Căpitanului şi cele ale Nicadorilor şi Decemvirilor care au fost strangulaţi odată cu el au fost reinhumate la Casa Verde din Bucureştii Noi, sediul Miscarii Legionare construit prin munca voluntara, la fel ca si Facultatea de Drept din Bucuresti sau alte cladiri importante din Capitala. Nici pana astazi nu se stie ce s-a intamplat cu osemintele lor dupa invadarea tarii de catre sovietici, in 1944. In prezent, la Casa Verde, care apartine de drept familiei Codreanu, a fost daramata o parte din ansamblul arhitectural si se ridica in curtea acesteia, ilegal, o alta cladire.
Mircea Eliade: „Rareori în istoria creştinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sânge posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu.” (Memorii)
„Văzu atunci cum peste sârme unul din jandarmi îşi aşează puşca mitralieră în poziţie de tragere. Apoi descoperi că de-a lungul sârmelor, santinelele se înmulţiseră: erau acum vreo 15. Văzu pe maior, înarmat şi el, traversând grăbit curtea din faţa cancelariei, cu un plutonier. Încet , încet, din toate părţile apăreau jandarmii. Deţinuţii ieşiseră din camere şi se adunară în mai multe grupuri în curte. Dar îndată ce unul dintre ei încerca să se apropie de sârme, jandarmii strigau şi înălţau armele. Până ce un plutonier se îndrepta spre sârme cu un jurnal în mână şi făcu semn să se apropie cineva. Înainta un bărbat înalt, subţire, cu barbă de timpuriu albită. Plutonierul înfăşură jurnalul, îl ghemui cât putu de mult, şi-l zvârli spre sârme. Celălalt se apleca să-l ridice şi se îndrepta către mijlocul curţii desfăcându-l. Se opri din drum, deschise ziarul şi se clatină. Toţi se repeziră spre el. Apoi Ştefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită: - L-au împuşcat pe Căpitan. Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt.”
Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie: Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupră-ne coboară, O, maică prea curată, Şi pururea fecioară, Marie!
Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie!
De la Nistru pân' la Tissa Tot românul plânsu-mi-s-a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin şi pân' la mare Vin muscalii de-a călare, De la mare la Hotin Mereu calea ne-o aţin; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii, Şi străinul te tot paşte De nu te mai poţi cunoaşte. Sus la munte, jos pe vale Şi-au făcut duşmanii cale, Din Sătmar pân' în Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet român săracul! Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui, Şi-i străin în ţara lui. De la Turnu-n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier Toate cântecele pier, Zboară păsările toate De neagra străinătate; Numai umbra spinului La uşa creştinului. Îşi dezbracă ţara sânul, Codrul - frate cu românul - De secure se tot pleacă Şi izvoarele îi seacă - Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii, Mâncă-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul nemernicia! Ştefane, Măria ta, Tu la Putna nu mai sta, Las' arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija sfinţilor În sama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău! Tu te-nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn o dată, Ai s-aduni Moldova toată, De-i suna de două ori, Îţi vin codri-n ajutor, De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară - Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile!
.png)
