marți, 16 februarie 2010

Dan Puric despre naţionalismul de bună-credinţă, naţionalismul comunist şi legionarism. Fără comentarii!

Cu-asta s-a ocupat ideologia comunistă: cu ocultarea istoriei, a memoriei şi cu imaginea. O imagine care de multe ori a confiscat un naţionalism de bună-credinţă şi s-a transformat într-un naţionalism comunist uşor isteric, uşor ţâfnos, legionar, un fel de buric al pământului, pe care românul nu-l credita pentru că românul are o armonie, are un echilibru, are un ritm, are un rost, el nu e propagandist.

(fragment din conferinţa susţinută de Dan Puric luni, 15 februarie 2010, la Braşov)
http://vlad-mihai.blogspot.com/
file audio Dan Puric:


duminică, 14 februarie 2010

Încălzire globală sau minciună globală ...

 
Încălzirea globală, o farsă? (Imagine: Mediafax Foto/AFP)
Profesorul implicat în scandalul supranumit "Climategate", ale cărui date sunt considerate esenţiale pentru a dovedi teoria încălzirii globale, recunoaşte că are probleme cu actualizarea informaţiilor.
Colegii lui cred că profesorul Phil Jones a refuzat să dea curs cererilor formulate în baza Legii privind accesul la informaţii pentru că nu are studii relevante.
Într-un interviu acordat BBC, Jones a recunoscut că este adevărat ce spun colegii lui, în sensul că nu are aptitudini organizatorice, precizând că pe biroul său sunt mii de studii pe care nu le poate analiza corespunzător.
Datele deţinute de profesor sunt considerate cruciale pentru susţinerea teoriei încălzirii globale.
În plus, profesorul Phil Jones admite că este posibil ca temperatura Terrei să fi fost mult mai ridicată în Evul Mediu decât acum, sugerând că fenomenul încălzirii globale ar putea să nu fie rezultatul acţiunilor umane.
Potrivit profesorului, în ultimii 15 ani nu există "statistici semnificative" care să ateste o încălzire la scară planetară.
 http://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/incalzirea-globala-o-farsa-5516910/

sâmbătă, 13 februarie 2010

BRAŞOV - 14 FEBRUARIE: CONFERINŢĂ DICTATURA PSEUDO-ŞTIINŢEI CU PROFESORUL IOAN VLĂDUCĂ


Asociaţia Tinerilor Creştini Ortodocşi Români (A.T.C.O.R.) şi revista “Veghea” organizează duminică, 14 februarie, ora 17, la Facultatea de Silvicultură, Corpul S, sala S I 1, conferinţa publică cu tema: Dictatura pseudo-ştiinţei. Conferenţiar va fi Ion Vlăducă, om de ştiinţă şi profesor de apologetică ortodoxă.

Profesorul Ioan Vlăducă, autor al mai multor cărţi dedicate apărării adevărurilor fundamentale ale religiei creştine, va vorbi despre dictatura minciunii în ştiinţele naturii (mitul evoluţiei speciilor, mitul efectului de seră, mitul efectului de seră etc) şi în medicină (Codex Alimentarius, organisme modificate genetic, aditivi alimentari, droguri legale, vaccinuri etc). Conferenţiarul avertizează că anticreştinismul comunismului marxist şi evoluţionismul darwinist pregătesc ceva mult mai rău: un creştinism antitradiţionalist care «să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi », după cum spunea şi Sfântul Serafim Rose.

Cu acest prilej, va avea loc şi lansarea cărţii Dictatura pseudo-ştiinţei, editată de Fundaţia Petru-Vodă.

HOMOSEXUALII din Romania si Republica Moldova il ataca pe senatorul Iulian Urban pentru un text cu Parintele Tanase de pe Blog Roncea

Dupa ce Iulian Urban a preluat articolul despre conferinta ortodoxa de la Chisinau, publicat de mine dupa Flux, cu titlul PARINTELE NICOLAE TANASE: "Postesc pentru ca Eminescu a postit!". Presedintele Asociatiei Pro Vita afirma ca in Romania s-au ucis peste 18 milioane de copii in 20 de ani. VIDEO - homosexualii din Romania si Republica Moldova s-au dezlantuit pe site-ul senatorului. Desi parlamentarul roman propunea o dezbatere, homosexualii au reactionat cu agresivitate la afirmatiile bunului Parinte Nicolae Tanase, de la Pro Vita: "Tu eşti liber să fii homosexual. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine. Iubirea nu exclude toleranţa. Adică, „te iubesc şi te tolerez”. Până unde te tolerez? Până când libertatea pe care tu ţi-ai luat-o, intră şi atacă libertatea mea. Tu eşti liber să fii homosexual. Din păcate, eşti liber, aşa sunt legile. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine. Eu sunt liber să apăr ochii copilului meu de manifestările tale. Asta nu înseamnă că nu sunt tolerant, asta înseamnă cu nu sunt prost, pentru că tu vrei să fiu tolerant până la prostie."
Astfel, homosexualii din Moldova au replicat intr-un comentariu printr-un material de propaganda, in care se afirma ca vor obtine casatoriile intre inversionisti cu ajutorul lesbienelor si poponarilor din Parlamentul European, respectiv:

Fundatia Accept said

February 12 2010 @ 5:53 pm
Vom obtine prin lege recunoasterea drepturilor noastre
http://www.gay.md/rom/story.php?sid=238

Homosexualii de la noi au fost si mai duri in prostia lor amenintandu-l pe senator cu CNCD si somandu-l sa retraga articolul. Asa da "libertate de exprimare"! Ce-ar fi sa ne pupe undeva? Aoleo, dar le-ar placea!

Fundatia Accept said

February 12 2010 @ 5:57 pm
D-le senator
Retrageti acest material de pe site-ul dvs. altfel va vom reclama la CNCD!
ACCEPT monitorizeaza constant mass-media scrisa din Romania in privinta felului in care trateaza subiectul homosexualitatii si trimite cotidienelor monitorizate feedback personalizat pozitiv sau negativ, precum si informatii folositoare jurnalistilor pentru a trata acest subiect intr-o maniera profesionala si non-discriminatorie. In viitor ACCEPT isi propune sa devina si un furnizor de subiecte pentru articole si reportaje despre LGBT ziarelor interesate sa preia aceste stiri.
ACCEPT emite comunicate de presa si organizeaza conferinte de presa cu ocazia unor evenimente speciale (declaratii oficiale vis-à-vis de actiuni ale guvernului, promovarea festivalului gay, etc.). Reprezentanti ai ACCEPT se pun la dispozitia jurnalistilor si reporterilor pentru a comenta evenimente sau pentru a exprima luari de pozitie.
Reprezentanti ai ACCEPT participa deseori la emisiuni radio si TV care abordeaza tema homosexualitatii si ocazional intermediaza contactul reporterilor si jurnalistilor cu persoane LGBT a caror prezenta sau punct de vedere sunt solicitate.
Campanii de reducere a homofobiei si educare a publicului larg cu privire la LGBT si campanii de crestere a constiintei politice printre LGBT: GayFest.

Dupa care au revenit cu propaganda popo anti-crestina:

NU fundamentalismului religios - Fundatia Accept said

February 12 2010 @ 6:01 pm
Scrisoare deschisa a ACCEPT catre Patriarhul Teoctist
4 septembrie 2000
Parinte Patriarh,
Aceasta scrisoare va este destinata in calitatea pe care o slujiti de responsabil spiritual al unei Biserici in care Dumnezeu construieste si reface continuu comuniunea cu omul care sufera, spera si moare. Semnatarul ei este parte, prin botez si prin marturisirea credintei, a aceleiasi comunitati de credinta in care a ascultat pentru intaia data Evanghelia Iubirii. Aparte-nenta mea la Biserica Ortodoxa a fost, in acelasi timp, un act de optiune pe care l-am facut alaturi de toti cei care, slabi si pacatosi, au cerut cu inima sincera vindecare interioara si viata in Hristos, milostivirea tatalui.
Am citit cu atentie si respect scrisoarea pe care ati adresat-o parlamentarilor romani, intr-o incercare ultima de a bloca abrogarea articolului 200 Cod Penal privitor la relatiile intre persoanele de acelasi sex. Ati considerat ca acest apel, ce invoca autoritatea lui Hristos, va putea sa exprime cel mai fidel dragostea Sa pentru societatea noastra in asamblul ei, cat si pentru aceasta minoritate. Efectele antrenate de aplicarea aces-tui articol de lege, bine cunoscute in intreaga lume civilizata, nu va sunt straine: oameni aflati sub urmarire politieneasca, anchetati si supusi detentiei, numeroase sinucideri si prabusiri psihice, marginalizare profesionala si sociala. Justitia „cresti-na” nu poate ascunde o cutremuratoare realitate: persecutati si condamnati sub regimul Ceausescu, beneficiind de acelasi tratament sub conducerea lui Ion Iliescu, homosexualii romani risca a fi condamnati la aceeasi soarta prin interventia si binecuvantarea Bisericii Ortodox.
Nimic in Scriptura sau in invatatura Bisericii nu justifica discriminarea acestor persoane. Valoarea si demnitatea acestora, create dupa chipul lui Dumnezeu si iubite de El, cu care impartiti aceeasi umanitate si calitate de copil al Domnului, nu pot fi reduse la orientarea ori comportamentul lor sexual, dupa cum sexualitatea insasi nu poate fi redusa la procreere. Fiecare dintre aceste persoane este o categorie spirituala cu o valoare infinita. „Dumnezeu iubeste pacatosul si nu pacatul” – afirma Biserica. Aceste persoane au, intr-adevar, nevoie de iubirea lui Dumnezeu care este in primul rand incredere si iertare. Este Biserica Ortodoxa un spatiu al increderii si iertarii pentru homosexuali
Purtarea publica a unor crestini, preoti si laici, dovedes-te ca prea putin credem in puterea lui Dumnezeu de a ne iubi unii pe ceilalti. Biserica intarzie sa fie vocea acestor victime ale injustitiei societatii care le poate intemnita trupul, le zdrobeste inima si spiritul, ii condamna la izolare si marginalizare. Indiferenta Bisericii la problemele specifice ale membrilor ei homosexuali ii determina la replierea in sine sau la parasirea credintei. Se rostesc discursuri moralizatoare si simpliste de la inaltimea amvonului, inainte de a asculta si dialoga cu cei stig-matizati sau exclusi de catre societate. Asociatii aflate sub patronajul Bisericii ii denunta si ii agreseaza in calitatea prezu-mata de potentiali agresori, intretinand si difuzand prejudecati si informatii distorsionate despre homosexualitate. Aceste mar-turisiri strambe sau din nestiinta impotriva aproapelui lor, homosexualul, nu au parut Bisericii un pacat grav, ba, mai mult, i-a acordat prea adesea girul sau. Nu mai putin, ratarea intalnirii cu cei care, frati si surori in Hristos, impartasesc o alta orientare sexuala, va sfarsi prin a micsora credibilitatea slujirii Bisericii. O asemenea pozitie nu va putea convinge celelalte Biserici membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ca slujirea justitiara de tip penal a ortodoxilor romani va da roade si este bineplacuta lui Dumnezeu. Dealtfel, in toate celelalte tari asa-numit ortodoxe – ma gandesc la Rusia, Grecia, Serbia, Bulgaria, Moldova – o asemenea legislatie represiva la adresa homosexualilor nu a fost considerata drept conforma cu morala ortodoxa sau cu specificul national, ci a fost abrogata cu multi ani in urma cu respectarea distinctiei dintre morala si lege penala.
Care este alternativa spirituala pe care o propuneti? Curatirea trupeasca, castitatea cu alte cuvinte. Cum ar putea fi impus un asemenea ideal unei intregi categorii a populatiei? Neacceptand teologic separatia trup-spirit, ortodoxia a evitat intelept „desexualizarea” fiintei umane. Este poate si motivul pentru care nu a impus celibatul preotilor sai. O vocatie impusa insa celor care nu au aceasta calitate spirituala da nastere unui contrasens ce anuleaza dimensiunea morala si spirituala a liberei alegeri. Suprimarea erosului nu poate fi in sine o solutie crestina valida. Homosexualitatea nu este in sine o problema de natura sexuala si a o reduce la o asemenea manifestare inseam-na a rata plasarea acestui fenomen al naturii umane in plan spiritual. A te accepta pe tine insuti asa cum esti este o prima conditie in a accepta dragostea si iertarea lui Hristos. Si cine va cunoaste mai bine sufletul omului decat Dumnezeu?
Nu cred ca iubirea pentru persoanele de orientare sexuala diferita, pe care Biserica o proclama, poate fi afirmata in Parlament sau prin presiuni stradale de tip ASCOR sau Alianta Evanghelica. Ea cere sa fie practicata cu intelegere, compasiune si spirit de dialog. Dorul dupa Dumnezeu al multor barbati si femei apartinand minoritatilor sexuale le marturiseste credinta ca o necesitate a sufletului lor, ce se cuvine a fi actualizata si cultivata alaturi si cu sprijinul fratilor de credinta. In definitiv, cine ii va putea desparti de iubirea lui Hristos? Dumnezeu vrea si cere un viitor pentru acesti oameni. Legea penala nu va putea fi niciodata mai mult decat o nefericita ipoteca a acestui viitor.
Cu nedezmintita speranta,
Florin Buhuceanu

Plus durerea lor cea mare:

Someone said

February 12 2010 @ 6:14 pm
Eu sunt gay, nu mi-e jena sa recunosc asta, dar pana acum am dat numai de idioti, deci fetelor nu va dezamagiti pentru ca nu pierdeti nimic .
Biserica si toti cei care nu vor sa ne recunoasca drepturile vor dispare.
Nu-l vom ierta pe acest senator sub[urban] care nu a dorit sa lase in codul civil sectiunea care ne dadea dreptul sa ne casatorim.

Si, scandal la max:

Vrem drepturi said

am February 12 2010 @ 6:20 pm
Cati mai multi gay invitati sa semneze aceasta petitie initiata la 1 feb anul acesta ca sa promovam legea care ne va apara drepturile.
Dusmanii nostri sunt senatorul Urban si deputatul Buda
http://www.petitieonline.ro/petitie/drepturile_homosexualilor_din_romania-p63635048.html
Drepturile homosexualilor din Romania
01/02/2010
destinatar: Parlamentul Romaniei, Presedintia Romaniei, Guvernul Romaniei, CEDO, OEDO, ILGA, APADor
Principalul scop al acestei petitii este de a ne exprima dezacordul cu privire la adoptarea noului Cod Civil al Romaniei, cod ce DISCRIMINEAZA fatis o anumita categorie de cetateni romani: persoanele cu orientare homosexuala.
In acest sens, va rugam sa va alaturati noua in a ne face cunoscuta prezenta si pentru a ne apara demnitatea de OAMENI LIBERI. Oricine este binevenit.
CONSTITUTIA ROMANIEI (MEMBRU AL UE)
Art. 20:
“Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.
(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.”
CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE
Art. 21
“Nediscriminarea
(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazat? pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnic? sau social?, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice alt? natur?, apartenen?a la o minoritate na?ional?, averea, na?terea, un handicap, vârsta sau orientarea sexual?.”
Prin raportul Giusto Catania din data de 14 ianuarie 2009, Parlamentul European a votat raportul care recomand? ??rilor UE, inclusiv României, s? accepte mariajele gay oficiate în spa?iul ??rilor unde este permis? c?s?toria.
În statele UE, cuplurile gay se bucur? de drepturi egale cu familiile heterosexuale: pot adopta copii, î?i pot cump?ra ?i împ?r?i egal bunurile, au drept de pensie alimentar? în caz de divor?, au beneficii la impozit ?i dreptul la mo?tenire.
Cu toate acestea, in Romania lucrurile se petrec astfel:
In timpul dezbaterilor parlamentare, a fost introdusa o prevedere prin care incheierea casatoriei intre persoanele de acelasi sex este interzisa in Romania, iar cele incheiate in strainatate nu sunt recunoscute. Potrivit proiectului, nu sunt recunoscute nici parteneriatele civile incheiate in strainatate, indiferent daca acestea au fost incheiate intre persoane de acelasi sex sau de sex opus.
Mai jos aveti un comentariu fata de cele petrecute in Comisia Juridica:
“Dl. Buda si colegii lui UITA (sau n-au stiut niciodata) ca Romania de azi e un stat eminamente LAIC. Asta inseamna ca el a ajuns intr-un Parlament si nu intr-un Sinod, iar acolo trebuie sa primeze interesele cetatenilor, oricare ar fi orientarile lor religioase sau sexuale, iar un cod civil trebuie sa se intemeieze pe realitati sociale, nu pe dogme religioase. De asemenea constat ca dl. Buda& co.& creatorii acestei aberatii de Cod Civil& populatia care numai manifestari crestine nu are, ignora faptul ca, casatoria a fost intai de toate, chiar inainte de inventarea crestinismului, un angajament/ aranjament social, si asa este si in prezent, si de asemenea faptul ca homosexualii EXISTA si vor exista chiar daca asta nu convine habotniciei lor. A suprima un DREPT eminamente CIVIL al unei categorii de cetateni, nu inseamna crestinim ci nazism, care este cu atat mai periculos cu cat e practicat de IGNORANTI. PS. Sunt hetero.”
Daca o persoana hetero are asemenea opinii, atunci este cazul sa ne facem si noi auziti!


http://victor-roncea.blogspot.com/

joi, 11 februarie 2010

EMINESCU – POET NAŢIONAL CU VIZIUNE RELIGIOASA

Marele nostru poet national a generat, dintotdeauna, analize si aprecieri din partea multor împatimiti ai stiintei literelor si cunoscatori ai tainelor sufletesti/spirituale, însa de putine ori am vazut discutându-se de aplecarea „Luceafarului poeziei românesti” spre partea religioasa a fiintei nationale. De prea putine ori s-a vorbit de iubirea, în sensul deschiderii spre cunoastere, pe care acesta a împartasit-o istoriei, traditiilor si teritoriului românesc.
În operele sale, Eminescu a plâns dramele poporului român, dintre care s-a distins pierderea a doua teritorii cu suflet românesc, Basarbia si Bucovina, dar a si slavit actul sfânt al Învierii, cautând refugiu în linistea duhovniceasca, pentru a putea simti româneste, chiar si dupa moarte. Putem din aceasta perspectiva sa-l întelegem pe Eminescu ca „un poet national cu viziune religioasa”.
Marele nostru poet poate fi considerat un vizionar, deoarece s-a angajat în istorie cu credinta ca existenta fiecaruia are un sens si lumea înainteaza spre o finalitate luminoasa. El a intrat în lupta de zi cu zi pentru a aboli raul si minciuna, nepasarea si scârba, ura si necinstea. Ca poet vizionar nu s-a dat batut nici în ruptul capului de a înfaptui cu dragoste, de a se jertfi de bunavoie spre propasirea unei comunitati de frati români, oriunde s-ar afla acestia.
Pentru a-l întelege din postura de poet national, este de ajuns sa reluam cugetarile sale, sustinute de date istorice de netagaduit, privind soarta
celor doua teritorii românesti, Bucovina si Basarabia.
În 11 aprilie 1878, poetul evidentia fara tagada ca „Bucovina a fost despartita de la trupul Moldovei, de stapânire nemteasca, iar românul îsi va aduce aminte fara de jignire vremea nenorocita, în care s-a petrecut aceasta rupere în doua bucati a Moldovei. Atunci tara era secata de puteri, dezorganizata, parasita si lipsita de povata unui domn firesc. Chiar si în aceste împrejurari însa, fruntasii ei si-au facut, dupa putinta timpului, datoria si nu au dat faptei împlinite, prin învoirea lor, sfintenia morala.
(... )Fara de învoirea lor, moldovenii au fost dezbinati si pentru aceea pâna în ziua de astazi ei si-au pastrat dreptul de a se simti uniti.
Bucovina a ramas înca o tara româneasca, o parte din Moldova. Si nimeni nu poate sa-i învinovateasca pe moldoveni pentru aceasta, fiindca ei niciodata nu au renuntat la dreptul de a se simti membri ai aceleiasi individualitati sociale.
Cu totul altfel ar fi daca moldovenii ar fi consfintit, prin învoirea lor, fapta împlinita. Atunci moldovenii din Bucovina, priviti ca o parte pierduta, sar privi însisi ca o parte parasita a poporului român.
Nu avem dreptul de a ceda, ori de a consimti la cedare sau sta la târguiala asupra vetrei stramosilor nostri. Daca nu am putut pastra întreaga mosia ramasa de la parintii nostri, ne-am pastrat si voim sa ne pastram constiinta întaritoare ca ne-am facut datoria si ca nu din vina noastra, nu cu învoirea noastra a fost stirbita”.
Cu claritatea unui poet national cu viziune religioasa, Eminescu ne îndeamna spre pastrarea simtirii românesti si respingerea încercarilor de a mânji cu vina conducatorii din acea perioada grea, cum ca ar fi renuntat la credinta româneasca de unitate, chiar el sustinând, cu responsabilitatea conferita de o buna întelegere a timpurilor, ca suntem un popor care „am stat aici între turci si rusi, mereu am fost zguduiti si mereu suntem apucati de puternicul curent. (…)Am fost mereu un zid de despartire între apus si rasarit”, devenind astfel tinta marilor puteri.
Din aceasta perspectiva, citindu-l pe Eminescu ne dam seama ca poetul vizionar este cel ce nu dispera ca lumea este nedreapta si s-a abatut de la eroism si echilibru, este cel ce cauta cu toata fiinta bucuria de a fi în lumina, de a vedea cerul înstelat si stejarii pe pamânt, de a auzi vântul. Este cel ce, biruind atât disperarea, cât si exaltarea
bucuriei, se ridica la întelepciunea senina si curata, la echilibrul stelelor, iar cânturile ( poemele) lui sunt putere purificatoare care naste nadajduire, singura ce poate genera iubirea între oameni.
Elocventa este credinta poetului în neamul românesc: „Iesim întotdeauna la iveala ca un popor întinerit si plin de putere. N-am cerut niciodata decât putinta dezvoltari pacinice, sa fim un strat de cultura în aceasta parte înasprita a Europei. Nu staruim decât ca popoarele de la apus sa se încredinteze ca interesele noastre sunt identice cu ale civilizatiunei si ca suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine. Dovada ne este trecutul, pe care l-am putut purta fara a fi pierdut ceva din individualitatea si trainicia noastra( …)”.
Revenind la postura sa de poet religios, trebuie spus ca lui Eminescu nu-i erau straine sfintele slujbe religioase si iubea imnul „Lumina lina”, unul din cele mai frumoase din cadrul vecerniei Ortodoxe. Acest fapt reiese dintr-un material publicat sub titlul „Ipostaze Lirice Eminesciene”, în „Telegraful Român” (Sibiu, 11 ianuarie 1889 ), în care Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania aminteste de însemnarea unui preot: „În ziua de Sfintii Voevozi, din anul 1886, m-a chemat la mânastirea Neamtului si l-am spovedit, l-am împartasit pe poetul Mihai Eminescu. Era limpede la minte, numai ca tare posac si trist. ‹Parinte, sa ma îngropi la malul marii si sa fie într-o manastire de maici si sa ascult în fiecare seara cum cânta Lumina lina›, mi-a zis”.
De asemenea, poezia „Învierea”, în care sunt prezentate antitezele atât de dragi poetului, este un exemplu de viziune religioasa. Clipele care preced cea mai mare minune – Învierea din morti a Domnului – stau sub pecetea tensiunii dintre contraste, întuneric si lumina, frig si viata, punând deci în opozitie nimicimea umana cu maretia divina.
Într-un cadru mistic, poetul descrie atât frumos momentul mult asteptat, dupa ce orologiul suna chemarea „Veniti de luati lumina/ Un clopot lung de glasuri vii de bucurie/ Acolo-n altar se uita si preoti si popor/ Vad biruinta Mântuitorului/ Lumina ducând-o celor din morminte/ Cu moartea pe moarte calcând-o/ Cântari si laude-naltam/ Noi, Tie, Unuia/ Primindu-l cu psalmi si ramuri/ Cântând Aleluia.// Cristos a înviat din morti/ Cu cetele sfinte/ Cu moartea pe moarte câlcând-o/ Lumina aducând-o celor din morminte”.
Desi cunoscutul tropar al Învierii foloseste verbul „a darui”, poetul utilizeaza altul, mai dinamic, „a aduce”. Domnul însusi „duce” celor din morminte lumina, adica viata, cu referire clara la dogma crestina ortodoxa a pogorârii la iad a Mântuitorului, ceea ce face din acest poem un tratat de teologie a Învierii.
În toti marii poeti religiosi „nationali”, transpare o rânduiala a spiritualitatii, o cosmogonie ce se limpezeste în jurul Tatalui Ceresc, Parintescului. Cosmogonicul este însa, numai un moment în evolutia marelui poet, si anume momentul intrarii în putere, în stapânirea Logosului (Dumnezeirii ) din care se contureaza graiul. Ca sa ajunga aici, el trebuie sa puna stapânire pe univers prin cuget si simtire, prin cunoasterea care la mare
poet este necesitate. El trebuie sa devina familiar, sa-si apropie toate marile viziuni din graiurile ce au lasat semn în istorie, el trebuie sa se simta acasa în univers, sa se miste în civilizatiile si culturile lumii.
Mai mult, poezia „Luceafarul” poate fi vazuta ca o poezie religioasa. Initial a avut trei variante, deoarece poetului i-a fost foarte greu sa gaseasca „o prea frumoasa fata”, spiritual frumoasa si nu trupeste.
Rugaciunea ( vezi rugaminte în poem ) este un dialog cu Dumnezeu. Însa cu „Pronia Cereasca”, cu „Demiurgul” nu poti intra în dialog, daca ai sufletul încarcat si nu esti curat ca „fecioara” descrisa de Eminescu. Pe de alta parte „Erosul” capata un alt înteles decât cel obisnuit, se identifica prin „Iubire”, prin acel ceas unic în viata omului, al linistirii, când tot ce-l înconjoara îi este apropiat.
Eminescu întelegea ceasul nuntii si proslavirii. El nu a vazut femeia ca pe un obiect al placerii si desfatarii, ci ca pe o fecioara cu fata stravezie, cu mâini subtiri si reci, ce-i rasare poetului în cale precum icoana virginei Marii, „fecioara de trei ori/ Înainte de nastere, în timpul nasterii si dupa nastere/ Pe fruntea ei purtând coroana/ Este mireasa sufletului înger, rege si femeie”.
Pentru poet, femeia este posibilitatea dialogului pe pamânt. Prin ea Eminescu iese din sine întru creatie si grai, iar iubirea este izvorul graiului, al cautarii: „Unde nu-i iubire, nu-i nici cântec/ Fara cuvânt nu-i nimic cu putinta/ Amorul este un lung prilej pentru durere/ Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere/ A plânge înseamna iubire/ A da izvorul plânsului, caci dincolo de izvorul plâns se afla temelia lucrurilor/ Când înceteaza plânsul piere si cuvântul”.
Asadar, iubirea în viziunea poetului are o putere uriasa care-l poate aduce pe cel nemuritor în vesmântul muritorilor, de dragul acestora. Luceafarul prezinta aceasta lupta a întruparii, putinta întruparii din apa si din nefiinta, din vesnicie în istorie, în vremelnicie. Luceafarul, „Logosul” coboara în istorie pe pamânt si ctitoreste aici salasul blând si nadajduitor al muritorilor. În puterea iubirii întrupate, plecând de la icoana iubitei, Eminescu devine marele poet national, purtatorul unui mesaj în istorie, si din aceasta perspectiva poate fi foarte critic. El stie cum trebuie intrat în istorie, cu lumina iubirii creatoare: „Tu trebuie sa te cuprinzi/ De acel farmec sfânt/ Si noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pamânt”.
Pr. Dr. Radu ILAS
Articol publicat în revista "Veghea"
http://vlad-mihai.blogspot.com/

miercuri, 10 februarie 2010

Toni Tecuceanu, ucis de o bacterie contractată în spital


Dosarul medical al lui Toni Tecuceanu a ajuns într-un final în mâinile familiei. Paul, fratele lui Toni Tecuceanu, a reuşit să intre în posesia fişei medicale, aşa cum îşi dorea de la început.

În dosarul lui Toni se menţionează că acesta a contractat bacteria acinetobacter, un germen întalnit în aparatele de ventilaţie de la Terapie Intensivă. Paul Tecunceanu îşi doreşte ca cei din spital să plătească pentru fapta lor. "Urmează să mă văd cu un avocat. Apoi voi şti dacă merg sau nu mai departe", a declarat Paul Tecuceanu.

Dosarul medical a ajuns la familia Tecuceanu la 31 de zile după decesul acestuia, după ce cererea fratelui său a fost iniţial refuzată. Iniţial, medicii de acolo mi-au zis să fac o cerere şi mi se va da dosarul. Şi secretara de la Institut mi-a spus să fac o solicitare scrisă. Acum primesc un refuz. Nu înţeleg de ce", declara atunci îndurerat fratele lui Toni, Paul Tecuceanu.


Doctorul Adrian Streinu, secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, a motivat atunci refuzul prin faptul că actele reprezintă documente medico-legale şi, în conformitate cu Legea privind drepturile pacientului, acestea nu pot fi eliberate decât la solicitarea expresă a organelor abilitate.

Toni Tecuceanu, cunoscut pentru rolurile sale de la „Cronica Cârcotaşilor", a decedat la 5 ianuarie, la Institulul de Boli Infecţioase „Matei Balş". Actorul s-a confruntat cu virusul A(H1N1), dar a suferit şi alte complicaţii pulmonare care i-au adus decesul.

Ce este bacteria acinetobacter?

Acinetobacter baumanii este o bacterie întâlnită de obicei în infecţiile intraspitalicești.
Acinetobacter este un germen care preferă mediile apoase şi este întâlnit frecvent în secţiile de terapie intensivă.
http://vlad-mihai.blogspot.com/

marți, 9 februarie 2010

CNSAS, IICCR şi Justiţia îi aruncă pe drumuri pe foştii deţinuţi politici. Drama celor doi Gavrilă

Ascensiunea organizaţiei bolşevice subversive a viitorului Partid Comunist din România (PCdR) sub protecţia tancurilor şi a baionetelor sovietice a însemnat aplicarea principiului leninist, după care trecerea de la capitalism la socialism se operează prin aşa-numita dictatură a proletariatului, care în viziunea lui Lenin însemna „violenţă neîngrădită de lege“. Aplicarea acestui principiu în România a însemnat zdrobirea statului de drept, a românismului, a elitelor culturale şi naţionale şi instaurarea unei dictaturi diabolice. De la plutoanele de execuţie până la îngrozitoarele experimente antiumane coordonate în temniţele comuniste direct de agenţii NKVD, totul a fost folosit pentru a zdrobi rezistenţa poporului şi a-i atenta la fibra naţională. Românii au încercat dintotdeauna să se descăpuşeze de paraziţii veniţi din toate colţurile lumii să sugă din bogăţiile naturale ale acestui pământ, ultimii de culoarea ploşniţelor, roşii. Uneori a existat, în istorie, aparenţa reuşitei deparazitării. În realitate, căpuşele s-au infiltrat şi mai adânc, aşteptând venirea „luminii de la Răsărit“.
Odată cu insurecţia tinerilor anticomunişti din decembrie 1989, se spera că anularea efectelor martirajului suferit de cei care luptaseră împotriva comunismului se va realiza atât pe plan moral, cât şi material. Ştergerea daunelor morale trebuia făcută imediat prin anularea hotărârilor date de tribunalele militare sau civile împotriva membrilor celei mai îndelungate rezistenţe anticomuniste din Europa. Se ştie că legendarul Ion Gavrilă Ogoranu şi soţia sa, Ana, s-au dus la ceruri abătuţi, neabsolviţi de „crimele“ de „duşmani ai poporului“ de către „justiţia“ de pe pământ, pe atunci diriguită de celebra „luptătoare pentru drepturile omului“ Monica Macovei. Şi astăzi, Gavrilă Rusu, la fel ca şi camaradul său de rezistenţă, încearcă singur, la peste 80 de ani, să-şi caute dreptatea prin tribunale, după ce i s-a tăiat pensia de persecutat al regimului comunist, fără drept de apel. Daunele morale şi materiale suferite de singura elită anticomunistă reală a ţării trebuiau reparate de către stat, imediat. Miile de bătrâni, ca brazii care se frâng dar nu se îndoiesc, sunt supuşi azi de justiţia post-comunistă la aceleiaşi umilinţe ca şi în regimul trecut. Unii sunt siliţi de sărăcie să-şi ceară drepturile, alţii însă refuză cu demnitate orice despăgubire şi îşi aşteaptă, senini, dreptatea cerească.

O lege strâmbă

În 2009, a apărut Legea care prevedea despăgubirea foştilor deţinuţi politici pentru daunele materiale şi, în primul rând, morale, pe care le-au suferit. Dacă principiul în sine care a condus la această lege trebuie socotit ca fiind legal şi corect, nu acelaşi lucru se poate spune despre aplicarea în practică a acestui decret. În primul rând, nu există un criteriu clar pe care-l prevede această lege. Fostul deţinut se adresează tribunalului care îşi are competenţa pentru locul în care domiciliază, şi un judecător oarecare apreciază de la sine cuantumul despăgubirii. Se cer o serie de dovezi şi acte absolut inutile. Apoi, Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului în acest domeniu prin Administraţia financiară locală, introduce automat „apel“ sau „recurs“. Astfel, fostul deţinut politic ajunge - dacă mai ajunge - din diferite colţuri ale ţării pe treptele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti. Aici, hotărârile sunt absolut neunitare, cu diferenţe de zeci de ori mai mari sau mai mici. Se impune deci ca decretul să fie completat printr-o Ordonanţă de Urgenţă care să reglementeze criteriile şi toate aspectele juridice ce decurg din această problemă, cel mai exact criteriu fiind perioada petrecută în detenţie sau în rezistenţa din munţi. De acest lucru ar fi trebuit să se ocupe pseudo-institutele de „investigare“ a crimelor comunismului, nu de dezgropat şi plimbat morţii de sub crucea lor pe la televizor.

Profitorii tuturor regimurilor

A trebuit să treacă aproape 20 de ani de la căderea comunismului pentru ca preşedintele Traian Băsescu să înfiereze, simbolic, crimele regimului. Ridicol, cei care l-au îmbrobodit pe Băsescu, bine instalaţi, la lojă, pentru spectacolul acestui act, sunt chiar reprezentanţii noului Komintern, profitori ai tuturor regimurilor care au reuşit, în ciuda adevărului istoric, să deturneze condamnarea comunismului ca regim bolşevic impus de fosta URSS prin agenţii şi tancurile ei. Cu maşini guvernamentale la scară şi salarii pe măsură, de secretari de stat, impostori ca Marius Oprea - el însuşi şi „fost“, şi „actual“, cu legături „de gradul întâi“ în Securitate, cerşetor şi la uşa lui Tăriceanu, şi a lui Boc - îşi fac cu tupeu propagandă în blăniţe de oaie, pentru a confisca toate instituţiile statului care ar trebui să se ocupe de crimele comunismului. La CNSAS, alt exemplu, un fost activist UTC al USR din RSR, Mircea Dinescu, teleportat la „revoluţie“ direct din Crimeea şi de la Academia PCR, împarte certificate de „bună purtare“. Emblematic, nici la CNSAS, nici în parascovenia de „Comisie Tismăneanu“ plină de turnători ai Securităţii şi propagandişti PCR, nici la aşa-zisul IICCR confiscat de delatorul fără ORNISS şi o fostă activistă de Partid în presa comunistă, nu se află la conducere NICIUN FOST DEŢINUT POLITIC. Iată cum regimul de după 1989 a reuşit să ducă la capăt condamnările regimului bolşevic eliminând total foştii luptători anticomunişti reali, de la 1947 la 1987, pedepsiţi cu zeci de ani de închisoare şi chinuri. Noul Komintern desăvârşeşte misiunea vechiului Komintern. Şi, totuşi, deţinuţii politici, de la generaţia 1947 la minerii anului 1977 şi muncitorii anticomunişti ai Braşovului lui 1987, nu au murit cu toţii. Şi ştiu că, vorba poetului temniţelor, Radu Gyr, „ne vom întoarce într-o zi“...

Victor RONCEA

http://victor-roncea.blogspot.com/
http://vlad-mihai.blogspot.com/


Fiecare copil testat vaccinul A(H1N1) va primi 550 de euro. Atât costă viaţa unui copil?

Părinţii unui copil care este prins în studiile clinice pe care firma IFE Romania le face la Timişoara şi Arad pe vaccinul împotriva A(H1N1) primesc, pentru aceasta, în jur de 550 de euro, a informat ieri conducerea Institutului Cantacuzino.

Preţul plătit unui adult care a testat vaccinul pe propria piele înainte de a fi oferit populaţiei a fost de 350 de euro. Suma pentru voluntarii copii este mai mare întrucât, în cazul lor, se inoculează două doze şi perioada de studiu este mai lungă, a precizat directorul Institutului, Radu Iordăchel.

Pentru ca un copil să fie prins în testele clinice, trebuie acceptul scris al ambilor părinţi. Din cauza campaniei antivaccin din ultimele săptămâni, testarea vaccinului a fost întârziată, au precizat medicii, astfel că vaccinul va putea fi oferit copiilor între 10 şi 16 ani abia la sfârşitul acestei luni.

„Deocamdată avem, pentru această categorie de vârstă, doar 35 de subiecţi şi avem nevoie de 100 pentru ca testarea să fie făcută ca la carte", a precizat Iordăchel.

Sursa: Adevarul
http://vlad-mihai.blogspot.com/

luni, 8 februarie 2010

BĂDIA OGORANU ŞI REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ la Festivalul de Film de la Berlin. „Portretul luptătorului la tinereţe“ al regizorul Constantin Popescu jr

Povestea Grupului Gavrilă primul film al trilogiei „Apoape linişte“ despre Rezistenţa Anticomunistă. „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin. Regizorul Constantin Popescu jr. a relatat în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş greutăţile prin care a trecut pînă la realizarea peliculei. Ion Gavrilă Ogoanu este interpretat de actorul Constantin Diţă. Personajele au numele reale ale luptătorilor anticomunişti ai Grupului Gavrilă care au activat în Munţii Făgăraşului


Filmul de lungmetraj „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin care se va desfăşura în perioada 11-21 februarie 2010. Este unul dintre filmele româneşti cele mai aşteptate în cinematografe încă din toamna anului trecut. Subiectul este unul de excepţie şi se referă la activitatea grupului de partizani din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Regia şi scenariul sînt semnate de Constantin Popescu jr, reprezentant al noului val de regizori. Foştii luptători anticomunişti vor fi interpretaţi, într-o distribuţie exclusiv masculină, de către actori tineri precum Constantin Diţă aflat la primul său rol principal într-un lungmetraj, Alin Mihalache, Cătălin Babiuc, Vasile Calofir, Bogdan Dumitrache, Alexandru Potoceanu şi Mihai Constantin. La Festivaul Filmului de la Berlin, „Ursul de Aur“, „Portretul luptătorului la tinereţe“ va fi prezentat la secţiunea „Forum“.

Drama luptătorului anticomunist
“Portretul luptătorului la tinereţe” este prima parte a trilogiei „Aproape linişte” al cărui subiect îl constituie lupta anticomunistă din România. În această primă parte, regizorul Popescu a ales să prezinte activitatea Grupului Gavrilă din Munţii Făgăraşului. Conform relatărilor regizorului, nu lipsesc din scenă cele mai dure momente ale luptei anticomuniste ale Grupului Gavrilă. Nefericitul eveniment petrecut în curtea lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos cînd Remus Sofonea, zis Brâncoveanu, din Drăguş s-a împuşcat, iar Laurean Haşu, zis Leu, din Breaza, a fost rănit grav de glonte. A fost încrustată pe pelicula filmului o scenă dramatică dată de confruntarea luptătorilor cu trupele de securitate într-un şopron din Ileni în care a fost implicat Toma Pirău, zis Porâmbu. Partea a doua a trilogiei care se va denumi „Elisabeta“ se va referi la activitatea revoluţionară a Elisabetei Rizea şi a soţului ei Gheorghe Rizea. Ultima partea cea care a dat denumirea trilogiei „Aproape linişte“ se va referi la lupta dusă de fraţii Arnăuţoiu de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, grupul denumit „Haiducii Muscelului“. Regizorul Constantin Popescu jr. a stat de vorbă cu Monitorul de Făgăraş, oferind, în exclusivitate, povestea filmului „Portretul luptărorului la tinereţe“. Totodată a acceptat, ca după „Ursul de Aur“ de la Berlin să prezinte filmul, în premieră, şi la Făgăraş, acţiune organizată de Monitorul de Făgăraş.


„O lume care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei“
„Portretul luptătorului la tinereţe"este primul film din cele trei pe care intenţionez să le regizez despre rezistenţa anticomunistă. Primul film prezintă grupul de partizani conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, al doilea film va fi povestea Elisabetei Rizea, iar al treilea prezintă grupul de partizani conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Cred că este important să discutăm despre perioada anilor '50 şi despre grupurile de partizani români, chiar dacă unele dintre nume sînt, într-un fel sau altul, mai puţin cunoscute ori într-o oarecare măsură controversate. Decizia de a face acest film nu a fost uşoară. Am luat-o greu, pentru că nu ştiam multe lucruri despre acea perioadă. Nu mă identificam cu o imagine pe care nu o înţelegeam. Am citit însă lucruri care m-au zdruncinat. Exemple despre oameni care au suferit cumplit şi care şi-au dedicat viaţa unei idei mai întâlnisem, dar păreau în mintea mea doar nişte personaje şi atât. Oamenii despre care am citit au rămas vii în mintea mea mult după ce am închis cărţile, chiar dacă ştiam că aproape niciunul nu mai era în viaţă. Poveştile lor au reuşit să mă facă să-mi pun întrebări legate de curaj, rezistenţă, eroism şi despre puterea de a îndura. Ce simţeau, cum trăiau, ce tristeţi ori frustrări au adunat în toţi anii aceia, cât de singuri s-au simţit, cât de greu le-a fost? Ce i-a determinat să nu accepte, să ia deciziile pe care le-au luat? Aş fi fost oare în stare să mă comport asemeni lor, în condiţii asemănătoare măcar? Mi se pare şi astăzi atât de greu de înţeles puterea lor interioară, caracterele lor tari (şi peste ani va fi la fel, sunt sigur, am să mă tot întreb lucrurile astea). Nu ştiu dacă am priceput pe deplin totul, mă îndoiesc. Nu sunt întru-totul de acord cu toate hotărârile lor ori cu toate opţiunile lor. Dar măsura în care au acceptat să lupte şi să dea piept cu necunoscutul m-a făcut să mă hotărăsc să spun aceste poveşti, aşa cum m-am priceput mai bine. Acestea au fost câteva dintre motivele care m-au îndemnat să fac acest film. Au urmat apoi luni de documentare, vizionări de filme de arhivă şi interviuri, poveşti despre canal şi despre grupurile de rezistenţă, anchete, stenograme. Am descoperit o lume care îmi era străină, dar care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei. Nişte oameni care au suferit într-o tăcere adâncă, într-o linişte aproape desăvârşită, fără să se bată cu pumnul în piept şi care au murit (mulţi dintre ei) neştiuţi de nimeni, îngropaţi de securitate în locuri rămase până astăzi necunoscute“ a povestit regizorul Constantin Popescu jr. pentru Monitorul de Făgăraş.

Este un film despre demnitate
„Am hotărât să fac un film despre nişte tineri, nu neapărat despre o ideologie. Despre anii deciziilor ciudate, grăbite, dar poate fundamentale şi drepte. Despre demnitate, despre puterea unui om de a face ceea ce crede de cuviinţă, în viaţă, aşa cum îi dictează conştiinţa şi buna măsura a lucrurilor, valori pe care le întâlnesc astăzi atât de rar, cu adevărat, în jurul meu. Cu siguranţă, filmul va fi o experienţă diferită. Ne-am străduit, toată echipa, (în primul rând actorii, care m-au sprijinit enorm şi cărora le mulţumesc pentru răbdare şi abnegaţie) să facem ceva diferit, care să impresioneze, într-un fel sau altul, dar fără să inovăm, de fapt. Rămâne de văzut dacă am reuşit sau nu.
Filmul nu este realizat într-o manieră tradiţională. Este cinema-ul meu şi nu ştiu cum o să fie acceptat de către public. Este o privire personală asupra acelei perioade, nu este o imagine hagiografică şi nici un bestiar. M-am străduit să fiu onest, cum spuneam şi să redau faptele, nimic mai mult, fără să comentez, fără să judec. Întâmplările sunt în proporţie de peste 90% autentice, am intervenit cât se poate de puţin asupra lor, asupra locurilor unde s-au petrecut şi pe cât posibil am păstrat anotimpul şi datele reale. Schimbările pe care le-am făcut în poveste apar din raţiuni de producţie, pur şi simplu. Cu toate că producătorul filmului (Titi Popescu, tatăl meu) a fost mai mult decât înţelegător şi m-a sprijinit din răsputeri (ca şi domnul Mihai Constantinescu, vicepreşedintele AFDPR), timpul, programul actorilor şi partea financiară a producţiei nu ne-au permis, uneori, să filmăm tot ce mi-am propus. Filmările au durat mult, din primăvara anului 2008 până în primăvara anului 2009, cu întreruperi, desigur. Am filmat în apropierea Braşovului, Făgăraşului, Sibiului şi în Bucegi. A fost o producţie dificilă, cu peste o sută de actori şi peste trei sute de figuranţi. Costumele şi toate armele sunt strict autentice, din perioada respectivă, ba chiar am avut parte de un ajutor nesperat din partea rudelor unora dintre luptători care ne-au ajutat cu haine autentice din vremurile acele şi cu sprijinul lor moral, în unele locuri pe unde am filmat“a adăugat regizorul.

„N-am făcut filmul cu gîndul la vreun festival“
„Occidentul a mai văzut, însă, astfel de filme, poate mai bine realizate şi cu buget mai mare decât am avut eu. În afară de asta, filmul va putea fi judecat cu adevărat doar atunci când vor fi gata şi celelalte două părţi, pentru că pe de-o parte personajele din cele trei filme interacţionează, se regăsesc din poveste în poveste şi pe de altă parte pentru că stilistic, vizual şi narativ filmele vor fi foarte diferite între ele, astfel că experienţa cinematografică va fi completă doar atunci când vor putea fi vizionate toate trei. Nu am făcut filmul cu gândul la vreun festival. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că am fost selecţionat în Forum-ul Berlinalei. Am vrut să vorbesc despre o parte a istoriei cunoscută mai puţin, cum spuneam, dar maniera în care am realizat filmul este una dificilă. Totul este oarecum supărător, poate chiar agasant la acest film. Solicită atenţia spectatorului din multe puncte de vedere. Dar aşa am dorit să fie, pe de o parte pentru că nu cred că pot privi lejer şi cu umor un astfel de subiect, pe de altă parte pentru că asta este impresia cu care am rămas după lunile de lectură a unor arhive şi a materialelor memorialistice. Nu am reţinut doar imagini, ci şi senzaţii, o suită de fragmente, mai mult sau mai puţin impresionante, unele supărătoare, de care nu reuşeam să scap, altele mai puternice, altele agasante. Ei bine, amestecul acesta de imagini, sunete şi senzaţii mi-a dictat cum ar trebui să arate filmul. Şi recunosc că nu este uşor de privit, în primul rând pentru că este ceva mai lung, nu pentru că ar fi violent sau agresiv. Cred că este un film care va intriga, cu siguranţă. Dar dacă poate răspunde unor întrebări, este îndeajuns“ povesteşte tînărul regizor.

Personajele filmului au numele reale ale luptătorilor
„Am încercat să folosesc actori tineri în distribuţie, oameni care să aibă vârsta luptătorilor la vremea aceea, lucru care m-a ajutat foarte tare. I-am rugat să se folosească şi de propriile lor personalităţi în conturarea fiecărui personaj în parte şi acest lucru a dat o notă proaspătă, veridică, în multe ocazii, secvenţelor filmate. Am încercat să imaginez, pornind de la fotografiile pe care luptătorii şi le-au făcut în păduri, o imagine cât mai exactă a acelor zile şi nopţi grele prin care au trecut. Am folosit şi peliculă alb-negru, pe 16 mm, care să aducă o imagine şi mai aproape de nişte momente îndepărtate în timp, dar puternice. Lipsa sonorului, în anumite momente, marchează şi mai puternic momentele triste. Am încercat să imaginez şi unele momente în care zâmbeau, râdeau şi se simţeau liberi, tineri şi puternici, dar şi momentele de singurătate şi dezamăgire, momentele în care aproape că nu mai vedeau ieşirea din acest infern. Am folosit în film numele reale ale luptătorilor, dar am modificat biografiile lor şi unele dintre locurile unde s-au întâmplat unele dintre evenimente. La urma urmelor este un film inspirat de întâmplări reale, dar este o operă de ficţiune. Subiectul are un specific local, nu ştiu câtă lume este interesată de un asemenea subiect, abordat într-o manieră frustă, simplă şi directă. Mă refer în primul rând la publicul european, nu la cel din ţară. Dar poate mă înşel şi filmul va prinde. Poate că lumea va fi curioasă. Naraţiunea nu este neapărat lineară, clasică, nu este nici un film de acţiune, nu urmăresc cu obstinaţie un singur personaj, ci un grup de oameni, filmul este portretul unui grup, al unei perioade, al unei senzaţii, nu al unui personaj, e dificil de explicat. Am în permanenţă îndoieli în privinţa muncii mele, aşa că mi-e greu s-o calific just sau s-o descriu“ spune regizorul.

„Am prezentat o bucată din istoria ţării mele“
Ştiu că unii poate nu vor fi de acord cu unele secvenţe, cu unele hotărâri regizorale pe care le-am luat. Dar povestea aceasta a trecut prin mine, unele lucruri le-am înţeles dincolo de rândurile cărţilor pe care le-am citit despre rezistenţa armată anticomunistă din România. Şi reprezintă şi punctul meu de vedere. Mai sunt puţini dintre cei care cu adevărat ştiu sau înţeleg cum a fost atunci. Mărturisesc că aştept cu emoţie premiera filmului. Mi-e tot timpul teamă că lumea va spune că lucrurile nu au stat aşa. Dar munca la acest film a fost cel mai dificil lucru pe care l-am făcut până acum şi sper ca imaginea mea despre anii aceia şi despre evenimentele acelea să nu fi fost una greşită. Şi dacă este aşa, filmul acesta nu este decât un prim pas. Poate cei care se vor apleca asupra acestor poveşti, peste ani, vor reuşi să afle mai multe şi să înţeleagă - poate mai bine decât am făcut-o eu - aceste întâmplări dramatice.
Consider că am făcut un film onest, fără părtinire, neatins de patimă. Am prezentat o bucată din istoria ţării mele despre care eu unul nu ştiam mai nimic cu şase ani în urmă. Am încercat, după puterile mele, să arunc o privire obiectivă şi liniştită asupra unor momente învăluite într-o aură de necunoaştere dintr-o perioadă neliniştită a istoriei. Măsura în care am reuşit rămâne sa fie luată în seamă sau nu. Cred că este, însă, un început. Şi asta este bine. Şi mai cred că dincolo de orice discuţii sau opinii, multora dintre cei care au rezistat cu arma în mână în munţi trebuie să le fim cu toţii recunoscători, fie şi numai pentru demnitatea de care au dat dovadă în viaţă“şi-a încheiat povestea în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş, regizorul Constantin Popescu.

Luptătorii din munţi, Grupul Gavrilă
Ion Gavrilă Ogiranu, zis Moşu
Remus Sofonea, zis Brâncoveanu
Laurean Haşu, zis Leu
Gheorghe Haşu, zis Ghiţă
Andrei Haşu, zis Baciu
Ion Chiujdea, zis Profesorul
Toma Pirău, zis Porâmbu
Victor Metea
Jean Pop, zis Fileru
Nelu Novac
Gelu Novac
Silviu Socol
Ion Ilioi
Nicolae Mazilu
Ion Mogoş


Sursa si comentarii: Monitorul de Fagaras
http://vlad-mihai.blogspot.com/

marți, 2 februarie 2010

CREDINTA LUI EMINESCU

Cine citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru... trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva). Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul uneimari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice. Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)
Citind asemenea afirmaţii, e greu să credem, de nu i-am cunoaşte activitatea, că autorul nu se joacă de-a critica, punând de-a valma supoziţii şi sentinţe, concluzii pripite şi afirmaţii care se bat cap în cap, când nu sunt de-a dreptul aberante. Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigioşi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu - poet tragic, 1994), vede în Eminescu un ateu şi, comentând, între altele, postuma Demonism, crede că poetul prezintă „o lume în care umanitatea, jucărie a răutăţii divine (s.n. - O. M.), oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambiţiilor ei neputincioase”, fiinţele demonice ar fi „corespondentul uman al răutăţii divine (...) care au înţeles că puterea e condiţionată de nedreptate şi că pârghia e răul...” Îl recunoaştem cu greu pe Eminescu „al nostru” în aceste oglinzi de lectură. Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea... ş.a. poate fi ateu, păgân, rece faţă de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se întreabă Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei româneşti, Muzeul Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Şi răspunsul vine de îndată: „Dacă zig-zagurile sale filozofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea..., n.n. - O.M.) Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele...” Dar în faţa unor construcţii critice mai mult sau mai puţin subtile, mai mult sau mai puţin convingătoare, rămâne m ărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o, fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în vremurile de acum, contestă credinţa noastră şi formele prin care ea se manifestă: „... cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru...” (Mihai Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre”, aşadar „Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit...” Credinţa lui Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar şi acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola nepermis, în dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, după cum am văzut, Eminescu e un „poet pă gân”, pleacă de la câteva referinţe culturale, într-adevăr identificabile în opera poetului, pentru a conchide că viziunea lui asupra lumii „e turnată în budism, platonism, demonism – fără elemente creştine” şi că „nicăieri Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieţii de-apoi, cu învierea, cu idila lui D-zeu” (Eminescu – poet păgân, în O catedră Eminescu, Junimea, Iaşi, 1987, p. 233 – reproducerea conferinţei din 1945). Criticul extinde concluziile şi asupra publicisticii eminesciene, deşi numeroase texte, aşa cum vom vedea, îl contrazic: „Doctrinarul politic n-are nici el un substrat creştin, ortodox (...). Nici de aici măcar, unde ar fi fost cu putinţă, nu se pot scote elemente cât de sumare, care să-i configureze o fizionomie creştină...” (ibidem, p. 231). Nu este de mirare că în anii 50 autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostru”, autor al poemului Împărat şi proletar, al cărui geniu a „intuit” că „religia (este) o frază inventată de dânşii”... De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Ple şu, ş.a.). Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: Ortodoxia. Detractorii moderni nu mai aduc în discuţie subiectul, poate şi pentru că sunt indiferenţi la EL, nu-i cunosc coordonatele sau pur şi simplu nu-l cred important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu Ortodoxia, nu numai cu creştinismul, deşi „este un poet al pământului nostru”. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creştin, fiindcă elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creştin şi mai ales ortodox” (ibid., p. 230 şi urm.). Oare cum se împacă această imagine cu afirmaţiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică, sărbătorile noastre, înviere, toleranţa românilor ş. a.? Încă din 1870, când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri literare”, se angajează în organizarea Serbării de la Putna, în care vede o triplă manifestare: a credinţei ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment şi a elogierii figurii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. „ Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, spune Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al comitetului de organizare a serbării, Ştefan cu spada cea de flăcă ri a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. Poate mulţi, când aud cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmaţia lui Eminescu că „Biserica este mama neamului românesc” (şi, bineînţeles, Biserica Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc (s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” se întreabă Eminescu, apărând Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creştin, de imixtiuni de toate felurile, care ţinteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital politic. Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei, autentic creştine.
Mihai Eminescu consideră toleranţa religioasă o trăsătură fundamentală a românilor. Gazetarul ia în discuţie acest aspect în contextul construirii Catedralei Sf. Iosif din Bucureşti (nu alta decât catedrala care a devenit în ultimul timp subiect de dispute, extinse şi în afara ţării) şi al demersurilor pentru înfiinţarea unei mitropolii catolice (termen folosit de poet) în România. Analiza şi comentariile legate de aceste împrejurări arată încă o dată un bun cunoscător al diferitelor aspecte ale vieţii religioase, privite în complexul de fenomene politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi, asemănător celui de azi, pentru dovedirea vocaţiei europene a românilor. „... Foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi”, spune Eminescu, aruncând o privire spre trecutul îndepărtat, în care românii şi-au dovedit prin fapte spiritul tolerant (Voim să ne spunem părerea..., în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, Publicistică, 1989, p. 373). Aşa s-a întâmplat, de exemplu, când s-a introdus limba naţională în Biserică. Respectarea de către români a acestei opţiuni şi la etniile conlocuitoare, în general de alte confesiuni, este explicată prin trimiteri semnificative la Noul Testament. Nu aşa au procedat şi alţii. Eminescu numeşte Rusia care, după ce s-a văzut stăpână pe Basarabia în urma Războiului de Independenţă, „a ştiut să scoată până şi din biserică limba românească, deşi pravoslavia ar fi trebuit să ştie că un asemenea lucru e cu desăvârşire anticanonic şi necreştinesc” (Ştim prea bine..., Ibidem, p. 89). Păstrarea limbii naţionale în Biserică este „un postulat al Noului Testament” şi, ca urmare, „Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui” ( Ibidem, vol. X, p. 89). Românii au fost „în toţi timpii un model de toleranţă religioasă”, pentru că au admis înfiinţarea de episcopii „atârnătoare de Scaunul papal”, au îngăduit „petrecerea f ără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre”, au respectat libertatea de cult, „garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare”, fapte reflectate şi în rapoartele „episcopilor catolici despre desăvârşita toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn”. Eminescu notează în acelaşi articol că „la sărbători mari, Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice” şi că „n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă” (s. n. - O. M., Ibid., p. 89.).
În 1881, românii ortodocşi iau iniţiativa, cu binecuvantarea ierarhiei ordodoxe, de a-i sprijini pe romanocatolici pentru finalizarea lucrărilor la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti prin intermediul loteriei naţionale. (La 27 iunie a apărut..., Ibidem, vol. XII, p. 229). Subliniind încă o dată „toleranţa românilor pentru toate riturile”, Eminescu nu are de făcut decât observaţii legate de legalitatea unei asemenea întreprinderi, suspectată de oportunism, de vreme ce starea lăcaşurilor de cult ortodoxe lăsa mult de dorit: „Din punct de vedere practic, rămâne a se cerceta cestiunea dacă bisericele noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decât acela al statului şi al naţiunii”. (Ibid., p. 229). Toleranţa românilor nu trebuie să meargă până acolo încât să accepte ceea ce ar duce la pierderea identităţii. Problema o pune când se discută în presă oportunitatea înfiinţării unei mitropolii catolice la Bucureşti, în care vede un act de ofensivă a catolicismului, nu atât din iniţiativa Scaunului Papal, cât din a Austro-Ungariei, care urmărea slăbirea poziţiei dinastiei de Hohenzollern în România şi crearea unui cap de pod spre Orient. Aceasta ar fi însemnat subminarea misiunii istorice şi apostolice a poporului român: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, spune Eminescu, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, daca dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” (Ibidem, vol 13, p. 301).
Cât de profundă a fost observaţia şi cât de puternic semnalul de alarmă se vede din nota nota diplomatică prin care afirmaţiile lui Eminescu sunt aduse la cunoştinţa Biroului de informaţii vienez, care supraveghea şi activitatea poetului la Societatea „Carpaţii” (V. Reproducerea notei în vol. XIII, Op. cit., p. 513 şi urm.). „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem stăpânului şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţă tuturor răsărind!” (Irmos, Cântarea a 5-a, Utrenia Învierii).
Aceste cuvinte deschid o meditaţie creştină a lui M. Eminescu despre Sfintele Paşti, scrisă în 1878 ( Paştele, în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, p. 78 ş i urm.). La Paşti „inimile a milioane de oameni se bucură”, numai că adevărul despre care întreba Pilat din Pont se arată acum a fi că „de două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, „războaiele presură pământul cu sânge şi cenuşă”, violenţa merge până acolo încât se pune întrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei cărţi despre Iisus, „de mai suntem noi creştini sau ba”. Faptele creştinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu după har.
Nu privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nuL urmează cu adevărat pe Hristos. Bucuria Învierii (exprimată atât de convingător în postuma Învierea) este umbrită de îngrijorare. Ideea centrală, în cele ce urmează, subliniată atât de expresiv de o rugăciune a Sf. Calist la vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este că oamenii s-au dovedit nevrednici în faţa lui Dumnezeu, pentru că, deşi li s-a arătat iubire divină, nu lucrează virtuţile, ci, dimpotrivă, caută prilejuri de invrăjbire, ură, uneltiri: „În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”.
Cu atât mai grav este că „omenirea ştiutoare”, „omenirea cultă” (adică a ştiinţei şi cercetării) nu face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru afirmarea valorilor morale creştine. Oamenii de ştiinţă şi artă , „creierul omenirii”, prin atâtea descoperiri care arată măreţia Creaţiei, ar trebui să pregătească lumea pentru mântuire, dar în realitate nu se întâmplă acest lucru: „Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare, mai bună decât cea neştiutoare? După câte ştim din trecut şi vedem azi, nu”. Şi aceasta pentru că, asemeni lui Faust, „la ademenirea muzicei cereşti”, răspunde: „Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”
Credem că Hristos „a înviat în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este”, însă pentru „acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zâmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu”.
Decât ateii, necredincioşii „omenirii ştiutoare”, mai bine aceia care, după ce au greşit, cad înaintea lui Dumnezeu şi cer iertare, conştienţi că s-au îndepărtat de Dumnezeu prin faptele lor: ”Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urâcioase ale mulţimii sunt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decât Faust; poate că , după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu”.
Sensul articolului este unul optimist şi cuprinde taina minunată a acestei mari sărbători: Paştile anunţă „veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni” şi „trebuie să rămâie datina în înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult”, „pentru ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând cu toţii:
«Hristos au înviat!»".
Pr. Prof. Univ. Dr Ovidiu MOCEANU

http://vlad-mihai.blogspot.com/

Steag de luptă

Steag de luptă